Eram ca
într-un joc cu mine, contagios
brusc,
ochii se
întunecau,
din ce în
ce,
într-o
fierbințeală de nestăpânit,
mi-au
încetinit zborul
în rând cu
nespovediții și neîmpărtășiții,
fără
lumânare, număram flori
sălbatice păsări
care-mi cântau pe gratis
ceasuri
cu
arcurile date peste cap amuțit-au
ultima
rugăciune
ascunsă
sub
zăpezi, dimineața,
mușcându-mi
de teamă
genunchii păcătoși
singurul
adevăr,
într-un
alt poem,
fără
cuvinte
mâna mea,
într-o
ultimă sforțare,
luă pliculețul cu zahăr.
Și liniștea
îmi păru
fără
sfârșit
Eli
Gîlcescu
Eli Gîlcescu
RăspundețiȘtergereFiecare om poartă o cruce. Dar nu la vedere. Iar dacă te naști cu ea, e ca și cum ai avea Sabia lui Damocles deasupra, zi de zi, ceas de ceas. Nimănui nu-i doresc s-o încerce.
Cu cât te frămânți mai mult și te gândești la ea, cu-atât e mai greu de găsit leacul. Doar un înger te mai poate salva. Sau Dumnezeu. Au obosit de câte ori au sărit în ajutorul meu.