vineri, 3 ianuarie 2020

Rugăciune... fără sfârșit


Eram ca într-un joc cu mine, contagios

brusc,
ochii se întunecau,
din ce în ce,
într-o fierbințeală de nestăpânit,
mi-au încetinit zborul

în rând cu nespovediții și neîmpărtășiții,
fără lumânare, număram flori
sălbatice păsări care-mi cântau pe gratis

ceasuri
cu arcurile date peste cap amuțit-au
ultima rugăciune

ascunsă
sub zăpezi, dimineața,
mușcându-mi de teamă
genunchii păcătoși

singurul adevăr,
într-un alt poem,
fără cuvinte
mâna mea,
într-o ultimă sforțare,
luă pliculețul cu zahăr.

Și liniștea îmi păru
fără sfârșit

Eli Gîlcescu

Un comentariu:

  1. Eli Gîlcescu

    Fiecare om poartă o cruce. Dar nu la vedere. Iar dacă te naști cu ea, e ca și cum ai avea Sabia lui Damocles deasupra, zi de zi, ceas de ceas. Nimănui nu-i doresc s-o încerce.
    Cu cât te frămânți mai mult și te gândești la ea, cu-atât e mai greu de găsit leacul. Doar un înger te mai poate salva. Sau Dumnezeu. Au obosit de câte ori au sărit în ajutorul meu.

    RăspundețiȘtergere