Iar scriu. Inspirată de eseul semnat de Andrei Pleșu în Dilema Veche, „Cum am trăit revoluția“ – memorialistică (3), 9-15 ianuarie 2020 , dar și de prima lună plină din acest an.
Amintiri sunt multe.
Nu pot să le pun într-o ordine. Știu că mi-am căutat elevii. Împreună cu Otilia
Georgescu, ne-am strecurat printre cei care patrulau (echipați cu arme) intersecțiile,
verificau mașinile.... Traseul era piața 1 Mai – cartierul
Băneasa. Auzisem că forțe patriotice au intrat în apartamente și au făcut
ordine și curățenie. Tot în numele armatei, au intrat peste bătrâni și au luat
ce se putea lua. Mă mir că nu i-au scos în stradă să-i execute ca teroriști.
Era greu să afli câte ceva despre prieteni, părinți, elevi. „Concluzia (tristă,
totuși) este că românii n-au participat la evenimentele din decembrie 89 ca eroi,
ca voci ale nemulțumirii generale, ci ca fraieri manipulați... o generală
confuzie.“
Scriu ca să nu uiți. Noi am început să ne opunem fățiș. La alegerile de partid am avut alte propuneri decât cele validate. Ana Cazacu, cea care răspundea de școala noastră, a trebuit să accepte propunerile. Da, da. Și tot noi am fost primii care am rupt legătura cu PCR. Ne-am dezis de calitatea de membru de partid.
Așa începea povestea noastră.
O poveste adevărată din care am făcut și eu parte. Pentru că Dumnezeu așa a
vrut. Să ne întâlnim, s-o înfăptuim, să rămână în inimile noastre și să ne
amintim, din când în când, povestea. O lecție, sau marea lecție de curaj, mai
ușor de înțeles, pentru cei ce vin. Cu fiecare filă, în logica și cu sensul ei,
de prea mult timp. Cu Dumnezeu alături, ascultându-ne între două toamne, de
ieri, de mâine. Și uite trecutul, tot
mai aproape. Ne-a câștigat și l-am câștigat. Iar noi, fără vreun titlu de glorie
sau de revoluționar. Unii, da. L-au luat. Și mă cutremură gestul lor. (Ne)meritat?!
Pentru noi totul, mai ales atunci când am câștigat cursa. Și încă ceva. Am câștigat și amintirile, acum, tot prin noi, prin puterea noastră.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu