Pentru a nu știu câta oară
... mă înnourasem într-o Joi Mari, fără să știu că mă aflam
în adevăratul iad al durerii. Printre cei înglodați în josnice și animalice
purtări, atât de înapoi am ajuns în locul unde nu dai nici de-o mână caldă
să-ți așeze în palmă un „înger“ mic, mic de tot, să-ți poți închipui fericirea
și să aștepți minunea.
Iar sala devenea neîncăpătoare. Durere lângă durere.
Am văzut cât de înapoi am ajuns, cum toate reumatismele ar
putea fi puse pe seama indolenței, neîndurării, afuriseniei.
Părea o glumă, dar m-a cuprins mila de necazul lui.
La 22 ani, cu doi copii, a devenit o ruină. Au început să-l
lase picioarele. Silit să accepte tratament pe propria răspundere. Dar, vai!
Stătea și mai rău cu iscălitura.
Atât a învățat în școala europeană, într-o altfel de democrație în
care mizeria ajunge până în oase, până în ghiozdane: democrația pe linie de
plutire și linie în loc de democrație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu