cu azi, cu ieri,
și-a ieșit din cochilie, mușcând,
fără nicio tresărire, din viața de
dinainte,
să fie sigură că simt ceea ce voia ea să
simt,
când n-a mai vrut să facă parte din
mine,
îmi lingea încheieturile încet-încet,
să nu-mi amintesc de ele.
Priveam pierdută ploaia de flori
ca o promisiune pentru mâine,
în seara aceea, și pentru dimineața de
după,
mult prea curând pentru tristețe,
mai mult decât s-ar cuveni,
întrebându-mă de ce ar trebui să fiu
atât de speriată...
Am închis ochii,
am respirat de câteva ori profund,
pentru a mă liniști.
Căutam în memorie o rugăciune potrivită,
când o voce mă anunța că începe
coronarografia.
Eli Gîlcescu
