luni, 1 aprilie 2019

Barre Lieou

Când nici nu gândeam,
cu azi, cu ieri,
și-a ieșit din cochilie, mușcând,
fără nicio tresărire, din viața de dinainte,
să fie sigură că simt ceea ce voia ea să simt,
când n-a mai vrut să facă parte din mine,
îmi lingea încheieturile încet-încet,
să nu-mi amintesc de ele.

Priveam pierdută ploaia de flori
ca o promisiune pentru mâine,
în seara aceea, și pentru dimineața de după,
mult prea curând pentru tristețe,
mai mult decât s-ar cuveni,
întrebându-mă de ce ar trebui să fiu atât de speriată...

Am închis ochii,
am respirat de câteva ori profund, pentru a mă liniști.
Căutam în memorie o rugăciune potrivită,
când o voce mă anunța că începe coronarografia.

Eli Gîlcescu

Un comentariu:

  1. Eli Gîlcescu

    Mi se părea că sunt mereu cea din urmă, incapabilă de a mai face ceva, sau să fiu de folos în scurta viață ce mi-a rămas. Mă simt ca într-un iad, alături de cei cu boli urâte, cu apucături ascunse, alergând pe holurile spitalului cu somități, cu pastilele într-o mână iar în cealaltă, tamponul îmbibat în spirt... Un spital care colcăia de tineri studenți, doar eu lovită de ftizie, învinsă de neajunsurile îndoielii, în lupta mea cu viața, cu microbii aspirați pe parcurs, fără putere de a mă apăra de hapul brutal și neprietenos.
    Am întemeiat ad-hoc frăția tăcerii, chiar și în fața pâinii cea de toate zilele, zvârlită pe noptieră. Frăția rezistenței la umilință, deznădejde și sfidare.
    Neuitate scene, alte afte, din această bastilie găunoasă, afară de mândria mea, adânc jignită, din mila cuiva.

    RăspundețiȘtergere