În antract

... când nu mai ai ce-i face, 

începi s-o peticești, 

până găsești una nouă.

Eli Gîlcescu

27 Februarie 2024, Toronto

Cea mai frumoasă urare

Cum ar fi dacă

te-aș lăsa să-mi asculți inima

când am ratat sărutul de la miezul nopții

Eli Gîlcescu

Burlington, 2 ian. 2023

Ce nu poate fi înțeles

Când inima a început să vorbească de una singură

dintr-odată 

ca și cum ar sări peste o bătaie două

ar încetini apoi

din ce în ce 

toate aceste schime

pentru că nu aveam somn eram într-o luptă continuă

nici cărțile nu mă linișteau.

În preajma lor încercam să respir. Să rămân vie.

Uneori, o ascultam. Dârdâia din toate încheieturile.

Voiam s-o opresc. Să nu mai simt nimic.

Ochii mi se umpleau de lacrimi de teamă.

Să nu cad în haos, căutam ceva s-o fac suportabilă.

Am început să visez grădina cu miros de iarba crudă.

De undeva din vale se auzeau zarzării înflorind

așa deodată

doar pentru mine

ca și cum îmi făgăduiau o nouă bucurie.

Apoi, grădina s-a umplut de ciori.

Eli Gîlcescu

Când vreau să scriu despre tine

... întâi pun mâna la piept

acolo în dreptul ei să nu se aprindă

în vibrație

să nu cadă în poală

dacă pui urechea

mici artificii zvâcnesc în urechi

cum se bâțâie încolo-încoace

între pocnete și trosnete

să n-o aud cum țopăie

 

A spus cineva „păzește-te de ea“!

Păzește-o bine!

 

Eli Gîlcescu

30.12.21

Cu ea până la capăt

De multe ori te bucuri prea devreme și te căiești prea târziu. (Ileana Vulpescu)

Fiecare sfârșit de an e altfel. De neoprit, întortocheat, uneori, plin de capcane.  Cu patimi chiar. Mai ales cel din 2018. 
Cu 3 zile înainte, scriam: „Un an care se putea și altfel. Un an pe care-l iert de toate vinile. Poate cel care vine va fi mai îngăduitor.“ N-a fost așa.

Dintr-odată, „Simțeam cum se răcește în mine inima.“ Abia respira, la cât se frământa, la cât avea să mai reziste. Lupta împotriva propriei ruine. Ba o ardea ceva pe dinăuntru, ba se răcea brusc. În timp ce mă chinuiam s-o aud, să-i ascult respirația, ca să pot respira și eu! 

Până într-o zi...

Încet-încet, m-a învățat să mă bucur pentru cel mai frumos lucru care mi se întâmplă azi. 

Pare mult mai vesel, nu? Cum îmi doresc să fie și Noul An. Vesel și sincer.

Și pentru voi!

Eli Gîlcescu

Până în locul primei minuni

Parcă ar fi ziua aceea de minune,

ca o legănare de vară,

până azi,

când,

peste grădini și trandafiri,

inima mea a început să bată,

fără să știi, frântă de durere.

Pesemne că nu-și putea reveni în fire și

nu înțelegea cum i-au trecut anii.

Cum au zburat, de fapt.

De mi se părea totul pierdut.

Nu tot. Nicidecum totul.

Eli Gîlcescu

Barre Lieou

Când nici nu gândeam,
cu azi, cu ieri,

și-a ieșit din cochilie, mușcând,

fără nicio tresărire, din viața de dinainte,

să fie sigură că simt ceea ce voia ea să simt,

când n-a mai vrut să facă parte din mine,

îmi lingea încheieturile încet-încet,

să nu-mi amintesc de ele.

Priveam pierdută ploaia de flori

ca o promisiune pentru mâine,

în seara aceea, și pentru dimineața de după,

mult prea curând pentru tristețe,

mai mult decât s-ar cuveni,

întrebându-mă de ce ar trebui să fiu atât de speriată...

Am închis ochii,

am respirat de câteva ori profund, pentru a mă liniști.

Căutam în memorie o rugăciune potrivită,

când o voce mă anunța că începe coronarografia.

Eli Gîlcescu

Dimineață

... a ieşit la lumină pe aleile tot mai îngustate.

Doar tăcerea-i aceeaşi,

iar în dosul ei, cearcăne, riduri

și un avertisment,

ca o primejdie,

m-au luat complet pe nepregătite.

De atunci învăț s-o stăpânesc,

fie și în ruină.

Spre liniștea mea,

țin ochii închiși și ascult un poem cât o primăvară.

Eli Gîlcescu

A început să se roage

... încet-încet

a prins gustul sângelui pe mâini, pe picioare.

Parcă s-a deconectat.

Îmi ascultă durerea acolo unde nici n-ar fi vrut să fie.

În fiecare zi se pierde de spaimă

într-o luptă invizibilă, mută

ca un Bifröst

între noi,

după ploaie,

sau un liliac de mai

nu știu...

De atunci 

înainte de a stinge lumina,

o sărut încet-încet
cu dragoste

Eli Gîlcescu

Și inima

... o iluzie, la fel ca fericirea.

Doar Cel care Vede și Aude Plânsul,

acolo, dimprejurul meu, unde nici n-ar fi vrut să fie

unde mirosea a dovleac copt,

timpul se oprise

într-o luptă invizibilă, mută

în cerc nesfârșit cu toată fatalitatea de păcate.

O urmăresc doar dangătele clopotelor 
de ieri
amestec de busuioc

de locuri 
istovite pietre
ecou de poveste pentru cine veghează
pentru cine trece de pământ, de sufletul meu,
acolo

într-un acum dintr-un atunci nemișcat,

milostiv,

ca un vis.

Eli Gîlcescu

Față în față

Ce trist e albul omăt
prea tulburat
să mai fie iar

vis

îmi sună buimac

a gol

Aud bătăile inimii

altfel

fără să mă tem

de noapte

cândva roșind

Eli Gîlcescu

Cele unsprezece zile de dincolo de vară

A trecut destul de multă vreme până am reușit să încep a povesti toate prin câte am trecut. În decembrie. Pe la mijlocul lui. Când, brusc, m-a lovit o durere îngrozitoare în capul pieptului. Nici să respir și o senzație de sufocare. Iar neputința de a da un telefon, în vreme ce inima se fărâmița în mii de inimi în care mă înecam. Eram singură. Doamne! Câte lucruri despre care nu pot vorbi! Prea multe. Într-un timp ireal de scurt, într-un timp în afara timpului. Uneori și lacrimile nu erau ale mele. Prea multă durere. Și inima grea. Ca plumbul. Mi-am folosit mâinile. Aveam nevoie de ele să-mi descleșteze ghearele. Era poate unica clipă sau ultima. Și de câte ori se făcea zi, toată lumina, câtă rămăsese, într-o ultimă respirație stinsă, mă pregătea pentru asfințit, cu degete surde și oarbe. Nu, nu am strigat după ajutor. Mă luptam cu mine. Și totuși, căutam ceva. Poate o clipă miraculos de lungă sau încă o zi înaintea ei. Sau mai mult decât atât. O carte, un poem, dincolo de apăsări și fragilități, mai aproape de fiecare bătaie mai calmă a pulsului meu, să mă îmbrățișeze strâns... Dar nici ele n-aveau ce să-mi mai spună. Și-au făcut sărbătoare din zilele mele de răbdat.

Eli Gîlcescu

Regina Maria la Balchik

„Era frumoasă până la tăierea respirației, 

feminină până la fiorul nestăpânit al dorinței, 

maiestuoasă până la sfială, romantică până la înduioșare, 

inteligentă până la intimidare, curajoasă până la sfidare, 

abilă până la manipulare. 

Și tulburătoare până la zădărnicirea sorților.” 

https://revistatango.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea-945

Regina Maria

Regina Maria a fost legată sufletește de două locuri: Balchik și Bran, 

locuri cărora le-a imprimat o amprentă ce se poate vedea și astăzi. 

„Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria.

Eli Gîlcescu

Scrisoare către necunoscut III

 Inima mea, de gheaţă, nu a fost şi nici nu va fi vreodată… Să bată în zadar? Nu. Zâmbet amestecat cu furie? Nici gând. Cum sunt pe dinafară, aşa sunt şi pe dinăuntru. Am încercat să-i fur vieţii cât mai multe clipe, lăsându-i, în schimb, averea… Dar care? Că port totul cu mine şi aşa, mă simt cel mai bine. Nu am nevoie nici de bagaje… Sunt sortate, unele la inimă, altele-s la suflet…  Mai există aura mea, ca aura fiecăruia - aura de fericire, că numai ea se arată, stârnind emoţii, pasiuni… Atunci, se poate vedea cât de liber eşti… Numai atunci, unii pot să-ţi vadă fericirea, dar fără să o poată măsura. Măsurarea se face numai cu iubire. Unele pe altele se măsoară. Nu trebuie decât să-mi ridic privirea şi am impresia că ochii sunt scăldaţi în aureola ei, devenind parte din acel univers unic, dar tulburător... Să văd lumea prin ochii iubirii, este divin. Trebuie timp, exerciţiu... Să simt că cerul este aproape, că norii mă vor legăna la noapte, că şoapte, de la stele, voi primi, că păsările vor cânta prin ochii mei... Şi e minunat… Sunt afară şi cearcănele luminii sunt atât de mari, mult prea mari pentru o zi de duminică. Se simte oboseală în simţirea ei, pustiită până-n străfundul sufletului. Mi-e teamă să nu mă molipsesc. Îmi ajung imperfecţiunile şi slăbiciunile mele, cu temeri, dar şi bogăţia din sufletul meu, până acum, nealterat. E frig. Deodată simt căldură în gerul de afară şi tihnă în pustiul din suflet. Iar zăpada mieilor îmi mângâie faţa, ca într-un ritual măreţ al învierii naturii, într-o veşnică primăvară... Iar această minunată fecioară, care s-a aşternut, dezgolită, fără o frunză care să se zbată în adierea nopţii, distantă în neprihănirea ei, mă învăluie în nemăsurata-i gingăşie şi iubire. Spre necunoscut merge şi această scrisoare, cu lecţia: fii liber.

Iar ţie, cititorule, să-ţi fie bine.

2012-03-05

Eli Gîlcescu

Scrisoare către necunoscut - II

M-am trezit tare devreme, într-un început de falsă primăvară, când naivii ghiocei s-au lăsat păcăliţi de ea, neştiind pe unde să-şi mai ascundă stropii albi de floare... Ningea în duşmănie, parcă să mă tem de zăpadă, că îmi va lua toată bucuria de ieri, când mă moleşisem sub căldura soarelui şi-l binecuvântam, că mă vedeam în zbor, spre casă... Îmi ţineam inima în palmă, s-o ningă, s-o îmbrace în zăpadă... Stăteam înfrigurată, adunându-mi ultimele puteri de supravieţuire, aşteptând să vină cineva, cu inima caldă, să-mi încălzească sufletul... Şi atunci, mă rugam de fiecare, îi imploram să-mi dea un strop din soare sau din inima lor..., dar în zadar. După îndelungi aşteptări, cineva a ieşit din zăpadă şi s-a oferit să-mi dea căldură, în schimbul iubirii mele. Mi-am lăsat toate rosturile şi gândurile, o noapte, afară, să îngheţe, să nu se mai răzvrătească, să se potolească, că se şi vedeau înstrăinate... Am închis uşa cu cheia... Ştiam că vor protesta, vor face gălăgie, vor trezi vecinii, dar nu m-au înduplecat să le primesc în casă. Am vrut să îngheţe, să le fac cuburi de gheaţă, să le strivesc, să dispară... Ca să supravieţuiesc, trebuie să nu renunţ să iubesc, să nu-mi pierd visul, speranţa, să rămân întreagă la minte... Iar inima mea, sfărâmată, era tot mai tristă... Şi oare mai era iubire fără ea, că acolo era izvorul... Doamne, ce coşmar...

Mereu trebuie să lupt. Luptă şi tu...

Şi să îţi fie bine.

Când

Când pierzi povestea înainte de a o fi-nceput,

Când plângi fierbinte înainte de a fi rănit,

Când triste iubiri

Se pierd pe drum că-s prea grăbite,

Iar cei ce trec sunt cu inimile-mpietrite

Când ţi se-ntinde mâna, iar tu o tragi,

În loc să-ndrepţi un gând, tu, în cioburi, vii şi-l spargi,

Atunci, atunci, spune, merită să lupţi, să mai crezi,

Să mai speri, când toate iluziile le ai şi-apoi, le pierzi

2012-02-21

Eli Gîlcescu