Ploaia de vineri

Și cerurile încep să se golească

sub aceleași ferestre închise,

ca un cântec monoton de suferință de departe.

Uneori nu dorm,

cu toate că s-a făcut demult vremea de culcare.

Ascult cerurile. Ursuze. Lugubre.

Și aerul neobișnuit de cald al nopții.
Tot mai umed.

Câinii se înghesuie pe la uși.

Mă privesc cu tristețe, n-are importanță cât,

doar corcituri de animale cu om. Creaturile Lui.

Și întâmplarea și numai întâmplarea,

grădina, o mare de apă, în strigătul ploii

ca un blestem cu tunete, fulgere și mașini de pompieri.

Acolo în adâncul liniștit, Dumnezeu,

la cumpăna fântânii,

cu o altă suferință și muzica de orgă a unor mătăni,

mă caută.

Eli Gîlcescu

           

17 mai 2019