Și cerurile încep să se
golească
sub
aceleași ferestre închise,
ca un
cântec monoton de suferință de departe.
Uneori nu
dorm,
cu toate
că s-a făcut demult vremea de culcare.
Ascult cerurile. Ursuze. Lugubre.
Și aerul
neobișnuit de cald al nopții.
Tot mai umed.
Tot mai umed.
Câinii se
înghesuie pe la uși.
Mă privesc cu tristețe, n-are importanță cât,
doar
corcituri de animale cu om. Creaturile Lui.
Și întâmplarea
și numai întâmplarea,
grădina, o
mare de apă, în strigătul ploii
ca un blestem cu
tunete, fulgere și mașini de pompieri.
Acolo în adâncul
liniștit, Dumnezeu,
la cumpăna fântânii,
cu o altă suferință și muzica
de orgă a unor mătăni,
mă caută.
Eli Gîlcescu
17 mai 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu