Totul începe de la un simplu telefon primit de Nora (în poveste, Televorbitoarea).
Crezând că e vorba despre o prietena a soţului, a început cu o serie de cuvinte mai puţin politicoase, uşor ironică, dar nu răutăcioasă. Avea un fel de jenă şi de vinovăţie. Credea că n-o să mai sune, dar a sunat şi a sunat mereu, învăţându-se cu telefonul, cum te înveţi cu otrava. Era sigură că la celălalt capăt al firului se află o fiinţă tânără, nefericită, cu un gol imens în suflet, ceva neîmplinit. I-a propus să facă un copil. S-a gândit că îi este greu, că nu poate să-l aibă cu bărbatul pe care-l iubeşte. Şi se tot ruga de Teletăcerea, se scuza, chiar s-a oferit să o ajute la nevoie. Teletăcerea nu se supăra şi dădea conştiincios telefonul ei mut, în fiecare seară. Ea tăcea de fiecare dată şi nicio rugăminte n-a-nduplecat-o să scoată măcar un sunet. Iar partenera ei, de la capătul celălalt al firului, îi povestea tot felul de lucruri, impresii despre cărţi, despre muzică, despre spectacole. Îi citea pagini din autorii dragi. Aveau sfertul sau jumătatea lor de ceas de intimitate şi de încântare. Televorbitoarea îi spunea lucruri pe care nu le vorbea cu nimeni. Vroia să-i facă un cadou, dar nu a fost chip s-o convingă, să vină la întâlnire. În fiecare an, când Televorbitoarea pleca în concediu, primea câte un buchet de flori de la Teletăcerea. Au trecut anii şi Televorbitoarea s-a internat pentru nişte analize. Săptămânal, ea trimitea câte un buchet de flori, la spital. Sora acesteia, primea telefoanele şi o ţinea la curent despre sănătatea Televorbitoarei. Într-o zi, Teletăcerea a primit următorul răspuns: Sora mea, Nora, a murit azi dimineaţă. M-a rugat să aştept telefonul dumitale. Ţi-a lăsat o brăţară şi o broşă, pe care trebuie, neaparat, să ţi le dau. Ţi-a scris câteva rânduri pe care m-a rugat să ţi le citesc: „Iubită Teletăcere, N-am vrut să te întristez înainte de vreme. Îţi las ceva care să-ţi amintească de mine. Îţi mulţumesc pentru fidelitate. Are să-mi fie urât pe lumea cealaltă, fără telefonul tău. Rămâi cu bine. Nora.” Glasul surorii se îneca în lacrimi. De la celălalt capăt al firului, se-auzi un hohot de plâns şi-o voce tremurândă, subţire şi copilăroasă: Doamne, Dumnezeule!
Un mărţişor pentru Nettăcerea din viaţa mea.
Eli Gîlcescu
Eli Gîlcescu
2012-03-01
