Chiar dacă...

Am așteptat cu nerăbdare această clipă
– ecoul ei.
 
În tăcerea de după sunet,
chiar dacă n-o auzeam,
am știut că e ea.

În lumina de după cortină,
i-am deslușit căldura,
până s-a întunecat și
au început ploile.
 
Era timpul.
Chiar dacă mă sfâșia în zori
muzica lor tristă.

Ploua.
Mai întâi pe afară,
prin locuri cu adevărat
zgribulite –
parcă bolnave de friguri.
 
Tremuram mai tot timpul.
Ca un cutremur –
odată dezlănțuit,
cine să-l mai oprească.
 
Mă temeam să nu m-atingă mai mult,
înainte să văd dezastrul.
 
Doar ea,
cu un ritual – o taină nerisipită,
neînțeleasă de alții –
o patimă rece, fără așteptări,
nu știu de ce,
părea liniștită.
 
Arșița de septembrie stăpânea grădina încă.
Vișinii foșneau în adieri,
ca în fiecare zi,
într-un joc al amintirii,
își aplecară trupul pentru o reverență.

Vioara din urmă tresălta din nou.

Eli Gîlcescu

20 sept, 25