SINSZKY

Cine a crescut printre vișini știe
că
răsar de la sine,
purtând pe umeri
numele lor.
 
nu a fost să fie
strigăt în casă,
nodul pe limbă,
între cele cinci praguri înguste,
greu de trecut,
de iubit,
înregistrat,
nici metaforă, nici vibrație,
într-o limbă veche,
de lemn,
fără ură.
 
Cine a crescut printre vișini știe că
răsar de la sine.
 
Eli Gîlcescu

Rezonanțe

Cine a crescut printre vișini știe că pomii sunt ființe lente.

Ei cresc acolo unde sunt gândiți. 

Și rodesc acolo unde sunt cântați.

Eli Gîlcescu

15 August 2026

Chiar dacă...

Am așteptat cu nerăbdare această clipă
– ecoul ei.
 
În tăcerea de după sunet,
chiar dacă n-o auzeam,
am știut că e ea.

În lumina de după cortină,
i-am deslușit căldura,
până s-a întunecat și
au început ploile.
 
Era timpul.
Chiar dacă mă sfâșia în zori
muzica lor tristă.

Ploua.
Mai întâi pe afară,
prin locuri cu adevărat
zgribulite –
parcă bolnave de friguri.
 
Tremuram mai tot timpul.
Ca un cutremur –
odată dezlănțuit,
cine să-l mai oprească.
 
Mă temeam să nu m-atingă mai mult,
înainte să văd dezastrul.
 
Doar ea,
cu un ritual – o taină nerisipită,
neînțeleasă de alții –
o patimă rece, fără așteptări,
nu știu de ce,
părea liniștită.
 
Arșița de septembrie stăpânea grădina încă.
Vișinii foșneau în adieri,
ca în fiecare zi,
într-un joc al amintirii,
își aplecară trupul pentru o reverență.

Vioara din urmă tresălta din nou.

Eli Gîlcescu

20 sept, 25

Vioara din urmă

A rămas tăcută ani de zile, 
ascunsă în cutia ei.

Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit.
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.

Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Erau copilăria, concertele, vișinii în floare.
Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat.
 
Iar lecțiile nu se opreau.
Au strâns, într-o respirație
aceeași vibrație –
începutul, veșnicia.
 
Creștea sub degetele mele
o promisiune fără sfârșit...

Nu mai conta timpul.
Se auzea tot mai limpede.
în grădină,
sub vișinii care țineau umbra strânsă,
fără să respire.
 
Așteptându-mă, chiar dacă...
 
(urmează Coda – O provocare. Să tresalte)
Eli Gîlcescu
16,sept.-25

Viorile de sub vișini

A fost greu să le adun.
Grațioase, mă așteptau să mă nasc –
o întâmplare ca în povești.
 
Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă –
toate într-o armonie
ca o simfonie meditativă,
sau o arie de bucurie – un vincerò
printre vișinii de la drum.
 
De la fiecare storceam promisiuni.
Când înfloreau.
Dar mai ales când îi culegeam.
 
Fără să am vreo vorbă cu ei,
tremuram când tata îi apleca, până la pământ.
Le cântam înainte.
Să se țină tare.
 
Iar când o notă curată
se ridica spre ramuri,
vișinii păreau să tresară.
Aproape că-mi citeau gândurile.
 
Ce copilărie...
Mă minunam de forța lor.
De toate semnele –
de la ceruri și salcia din fața porții,
în zilele de Florii și de Paști,
de la păsări.
 
Iar viorile, pe rând,
din ce în ce mai bune în mâna mea, 

aplecându-și înainte trupurile,
ca păsările când își iau zborul.

Nu conta dacă sunetele erau stângace,
arcușul aluneca cu ritm și energie.

Mă cunoștea mai bine decât mine.
Din instinct, se mișca întruna,
pe strunele lor subțiri.

Rareori se retrăgeau în chilia lor,
să-și tragă sufletul.

Pentru mine era începutul,
mereu între vișini, visătoare,
nu mă puteam desprinde de ele,
de lecția și concertul lor.
 
Pentru totdeauna împreună,
chiar și într-o gelida manina
din altă lume,
unde vor zbura
să mi le adune iarăși
în splendori și străluciri de vis.

(Urmează Vioara din urmă) 
Eli Gîlcescu
14 sept. 2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)