Mă înnourasem și... căutam seninul în Joi Mari. Chiar dacă numai pentru acest lucru n-ar fi meritat
să mă enervez dintr-o dată.
Și cum să împac un suflet care se împotrivește cărții?
De altfel, își da un aer important, chiar mândru. Și când
colo, n-avea nimic în cap.
Cum am reușit să dibui un asemenea om?
Eram în același loc de suferință, iar urgența lui, neîncăpătoare, lângă durerea mea.
Am văzut cât de înapoi a ajuns, cum toate reumatismele ar
putea fi puse pe seama indolenței, neîndurării, păcătoșeniei și afuriseniei.
Părea o glumă, și m-a cuprins mila de necazul lui. De
neștiința lui.
Ori nu-și dădea seama, ori era tâmp.
Vorbele îmi răsunau în urechi. E oare cu putință așa ceva?
La 22 ani, cu doi copii, a devenit o ruină, slăbit din
cale-afară, silit să accepte tratament cu semnătură. Au început să-l lase picioarele, iar
cu semnătura stătea și mai rău.
Atât a învățat într-o altfel de școală europeană, într-o altfel de democrație, în care
mizeria l-a ajuns până în oase, până în ghiozdan:
democrația pe linie de plutire și linie în loc de democrație.
Abandon voluntar.
Ce trist!
