Era minunat. Și zâmbetul, și bunătatea, aceleași, dar mai ales respectul
pentru orice ființă. Era printre prieteni, fără să fi avut preferințe, nici nu te-ar
„măsura“ ca să vadă dacă meriți „deranjul“, nu și-ar cântări cuvintele ca să
lase o cât mai adâncă „impresie“. Era același ca în locurile pe care le-a
sfințit cu virtuțile lui, de la portar până la femeia de servici, pentru
fiecare, același, neschimbat, fără deosebire, cu o nesfârșită, blândă milă. Și binele îl făcea necondiționat.
Și toate în numele prieteniei. Și mâna bună avea la prieteni. Nu știu să-l fi
abandonat cineva, să-l taie de pe vreo listă. Pe toți putea conta la nevoie. Pe
toți îi avea aproape de inimă. Pe toți. Acesta era omul meu. Omul care îmi
reamintește în permanență de miracolul iubirii; omul care îmi amintește că
fericirea este fericire; și într-atât îi admiram bunătatea, încât azi, de
Sfintele Paști, tot din fericire, să mi-l pot aminti. Când întunericul de
lumină știe să facă o altfel de fericire a iubirii de noi, de prieteni de
azi, de ieri...
Eli Gîlcescu
Și printr-o (ne)ascunsă, (ne)atinsă lumină, caută tocmai acolo unde simte durerea, sigur pe mâna sa, acolo unde simte adierea hazardului, unde poate să mai facă o minune... Poate că acolo este deja fericire, dar
RăspundețiȘtergereîmpingând clipa de bucurie, cine știe...