... care m-au bucurat.
În această lume pestriță, rar se
întâmplă să întâlnesc tineri care tânjesc (fără să se rătăcească în ascunzișuri)
după un capăt de viață.
Tineri, fără să ajungă bătrâni peste
noapte, doar ceva mai înțelepți, cu istoria familiei la vedere, cu frica de
Dumnezeu, știind că fiecare curea de pământ înghite și bucurii și îndurări. Cu legături
de prietenie cu cei care citesc și mă întreabă ce am mai scris. Cu respect, din
ce în ce mai puțini, cumplit de puțini, al dracului de puțini (Hemingway)
cei care (nu) uită.
Nu e o îndeletnicire bănoasă, cum se
spune, treabă multă și folos puțin.
Dar folosul ăsta prețuiește mai mult
decât tot ce mi-am imaginat că va fi un fel de poem al pământului, aur, pentru
azi, pentru mâine.
Indiferent de loc, regăsim departele
aproape de orice durere, de tot ce au simțit deposedații, deportații
... în dimineți care au lăsat în glas de lumină dorul de dor, apa de apă, povestea cu norii, cu vântul, cu
noi.
Eli Gîlcescu
31 iulie-1 august 2021