Întâmplări neîntâmplătoare

... care m-au bucurat.

În această lume pestriță, rar se întâmplă să întâlnesc tineri care tânjesc (fără să se rătăcească în ascunzișuri) după un capăt de viață.

Tineri, fără să ajungă bătrâni peste noapte, doar ceva mai înțelepți, cu istoria familiei la vedere, cu frica de Dumnezeu, știind că fiecare curea de pământ înghite și bucurii și îndurări. Cu legături de prietenie cu cei care citesc și mă întreabă ce am mai scris. Cu respect, din ce în ce mai puțini, cumplit de puțini, al dracului de puțini (Hemingway) cei care (nu) uită.

Nu e o îndeletnicire bănoasă, cum se spune, treabă multă și folos puțin.

Dar folosul ăsta prețuiește mai mult decât tot ce mi-am imaginat că va fi un fel de poem al pământului, aur, pentru azi, pentru mâine.

Indiferent de loc, regăsim departele aproape de orice durere, de tot ce au simțit deposedații, deportații

... în dimineți care au lăsat în glas de lumină dorul de dor, apa de apă, povestea cu norii, cu vântul, cu noi.

 

Eli Gîlcescu

31 iulie-1 august 2021

Când moartea se arată în bobi

În Scrada trăia o ghicitoare în bobi, Florica. În momente grele mulți o căutau.Pe unii i-a încurajat, pe alții i-a speriat. Nu tăinuia nimic. Nici semn de boală sau de voinic, nici despărțire de neam, nici de blestem. Vorba ei, „ce-i în gușă, și-n căpușă“.

Scrădenii aveau obiceiul să arate primului venit lada de zestre. O țineau în odaia bună. Iar celor apropiați, lucrurile de înmormântare.

Între ei și cei de dincolo, Crucea lui Cristos.

Obișnuiți cu greul, ca și cum acesta era singurul ajutor.

Biserica era undeva deasupra ținutului însorit al Ciupei. Într-acolo și cimitirul, destul de greu să ajungi după ploi. Carul tras de boi urca anevoie. Se împotmolea în tină.

Se spune că înălțimile au fost făcute pentru a fi privite de jos, și nu pentru a privi de pe ele, în jos. Atunci se poate prăbuși sufletul, chiar dacă trupul rămâne pe loc. Numai din vale poți vedea lucruri mari. De pe culme, toate sunt mici, chiar și cel ce pleacă, din ce în ce mai mic, pentru că nu și-a rostit ultimul păcat, mai puțin înspăimântător decât tristețea care i-a luat locul. Pe un asemenea teren alunecos totul se prăvălește. Până când îl înghițea însăși tăcerea într-un ropot de aplauze, binemeritat de altfel.  

Eli Gîlcescu