O revelație

Pentru o vreme sau

de ce nu pentru mai multă vreme

mă răsplătește în tăcere

 

Eli Gîlcescu

15 Iulie 2024, Burlington

Toamna

Într-o noapte, când visam la cărți străvechi,
Mi-a venit brusc un sunet îndepărtat,
dinspre sud-vest. Am ascultat, mirându-mă,
Ca pe ea se strecura: la început un oftat blând,
Ca un duh care trece; apoi s-a umflat
În vuietul valurilor mari care lovesc
Avangarda spartă a stâncii: furia
Tigrilor negri ca furtună în noaptea uluit
Printre şacalii vântului şi ploii.
A izbucnit pe clopotul agățat și a pus
pandantivele de argint să clănțuie. Părea
Un marș înăbușit al soldaților grăbiți,
grăbit spre atacul de noapte cu gurile înfundate,
Când nu se aude poruncă, doar vagabondul
omului și al cailor înainte. „Băiete”, am spus,
„ce sunet este acesta? Du-te și vezi.” Băiatul meu,
întorcându-se, a răspuns: „Doamne! luna și toate
stelele ei strălucesc frumos; râul de argint se întinde
pe cer. Niciun sunet al omului nu se aude în afară;
„Nu este decât o șoaptă a copacilor.” "Vai!"
Am strigat, „atunci toamna a venit acum.
„Așa vine, băiete, că vine Toamna,
toamna rece, Nemiloasă, a zgârieturii și a negurii,
Toamna, anotimpul cerului fără nori,
Toamna, a exploziilor mușcătoare, vremea năpastei
Și a pustiirii; urmând frigul
Agitarea dezastrului, cu un strigăt sare
Peste noi. Toată spectaculozitatea superbă
a verdelui este schimbată. Tot frunzișul mândru
al pădurilor cu creastă este tuns și se zboară
sub lama de gheață. Căci aceasta este Toamna,
călăul-șef al Naturii. Este nevoie
de întunericul drept simbol. Se presupune
temperamentul oțelului dovedit. Simbolul său este
O sabie ascuțită. Dialogul răzbunător, călărește
pe o atmosferă de moarte. Așa cum primăvara,
Mamă a nașterii multicolore, naște
lumea tânără ușoară, așa toamna drenează
nectarul maturității lumii.
Și trist ceasul când toate lucrurile coapte trebuie să treacă,
Căci dulceața și decăderea sunt dintr-o singură tulpină,
Și dulceața se răzvrătește mereu până la putrezire.
Totuși, ce folosește? Copacii vor cădea
în timpul lor. Mâhnirea nu poate împiedica
plantele să se estompeze. Stau! încă există omul –
Omul, cel mai dumnezeiesc dintre toate, a cărui inimă
a cunoscut naufragiul a o mie de nădejde,
Care poartă o sută de tragedii încrețite
Pe pergamentul frunții, al cărui suflet
S-au căptușit și s-au intercalat griji ciudate, până
sub povara vieții, eul său cel mai adânc.
Îngenunchează. Și mai iute încă caută decăderea
Când bâjbâie după neatins
sau îndurerează continente necunoscute.
Apoi vin zăpezile timpului. Nu sunt datorate?
Este omul neclintit că ar trebui să reziste mai mult
decât uriașii din Grove? Și totuși, la urma urmei,
Cine este cel care îi distruge puterea, în afară de omul singur?
Spune-mi, băiete, cu ce drept închipuit
își acuză Omul explozia de toamnă? Băiatul meu
a adormit și a răspuns că nu. Greierul a dat Singurul
răspuns cântecului meu al morții.

L. Cranmer-Byng

Mesnevi

Dacă ar fi înzestrat mijloacele de existență prin cunoaștere,
Nimeni nu ar fi mai sărac decât mulțimea fără creier;
Cu toate acestea, averea nebunului dă premiul
și nu lasă decât teme de mirare celor înțelepți.

Norocul bogăției nu depinde de pricepere,
Ci numai de ajutorul voinței Cerului:
Așa s-a întâmplat de când a început lumea —
Maimuța fără minte îl depășește pe omul învățat;
Un poet moare de foame, durere și frig;
Un nebun printre ruine găsește aur.

 

L. Cranmer-Byng