Am ales cortul

 

Aprilie 2020

Spor de vaccinare

Trăim într-o lume care s-a obrăznicit din cale-afară. Sigur, cine se respectă nici nu o bagă în seamă. Nu face doi bani deranjul. Numai așa s-ar vedea deosebirea.

Oricâte rugăciuni, pedeapsa tot cade. Și asupra mea... de câte ori?

Am trăit fără vaccin, dar am fost atacată din toate părțile de cei mai agresivi viruși. În special gripali.

Prin 1971, la Ocna Sibiului. Isabela face febră brusc. Am purtat-o pe brațe până la spital. Diagnostic: pojar. Trebuia izolată.

Prietenii mei de la Sibiu mi-au oferit o cameră. Dimineața, plecam la tratament. Trebuia să trec calea ferată, ca să ajung în stație.

În lipsa unui vaccin, și-a făcut de cap. Virusul a făcut peste 200 milioane de victime. 

S-a legat de mine hepatita (n-am cerut #spor de contaminare, nici atunci, nici acum). Chiar dacă a declanșat un #accident în lanț în corpul meu.

Plecarea în Siria, condiționată de vaccinare antivariolică. Grea boală. Și atunci am avut reacții adverse. Febră mare. Local, semn de variolă. Eram predispusă. Se știe că variolizarea a continuat și după descoperirea vaccinului. În 1977, când am primit doza de vaccin antivariolic, încă mai existau cazuri minore și mortale.

După 4 decenii, pandemia de Covid-19 se confruntă cu dificultăți. Ca și atunci, numai prin vaccinare poți răpune virusul. Nu-l poți lăsa să circule! Nu poți îndemna oamenii testați pozitiv să circule, devenind sursă de îmbolnăvire pentru cei sănătoși! 

După cum vedeți, virușii s-au ținut după mine, ei mai mult călare, eu pe jos... Cât pe ce să mă răpună. Vorba aia, suferi o viață, și mori, din te miri ce, o dată.  (va urma)

Eli Gîlcescu

7. 02.2021

Prea mult pentru un singur om, dar pentru doi

Cum ești?

Ca și cum n-aș mai fi eu. Când te ia pe nepregătite și nu știi de unde ți se trage un diagnostic care te golește de vie, de nu-ți mai găsești locul.

Nu știu cum să-ți spun, dar simțeam cum mă apropii de capăt.

Pentru unii totul e de neînțeles, dar când te clatini, când ești la pământ, când viața e gustată tot mai încet, în înghițituri mici, când te temi și de aerul pe care-l respiri, te speli pe mâini și îți scrii testamentul. Ca și cum timpul nu iartă, sau nu mai are răbdare, sau e prea mult pentru un singur om.

De ce tu?

Știi, cred că ne urmărește pe toți, dar de atins îi atinge numai pe unii. Poate că am fost în locul nepotrivit. Sau eram sigură că mie nu mi se poate întâmpla.

Care a fost prima reacție când ai aflat că ești pozitivă?

M-am rugat. Nicicând nu m-am rugat mai arzător. Dar când ești pe marginea prăpastiei, nesiguranța pune stăpânire pe tine.

Ți-a fost frică?

Aici am aflat lucruri mai puțin obișnuite, oameni care plângeau de sete, alții... de atâta amar și osteneală, ca într-un puzzle neobișnuit în care pozitivii, înrudiți între ei, nu se mai temeau de ziua de mâine, de toamnă, de ploi, nici de prieteniile care uneori sunt pe sfârșite. Frică? Da. Cred că mi-e teamă de ce va urma. și stau și cumpănesc, câte luni, săptămâni, zile vor trece până să mă simt ca înainte. știi, am impresia că povestea asta cu boala nu se termină curând.

Știi ce urmează?

Nu știu ce urmează. O viață nouă? Știu că m-am simțit pe mâini bune, apărată cu răbdare, la fel în fiecare zi. Cred că pentru oricine există o cale. Chiar dacă trece precum clipa, rămân amintirile care să ne lămurească cât de cât asupra propriei vieți.

Un gând?

Părăsind labirintul alb, după cele peste 20 grijanii perfuzate, îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să îi ia sub sfânta sa ocrotire pe cei care m-au îngrijit și m-au salvat, să le dea putere și să îi sprijine în munca lor plină de primejdii, să îi apere de boală.

Eli Gîlcescu

Photo: O familie „pozitivă“