Pădurea ca leac

... sau un loc unde nu credeam că voi fi,

într-o zi dăruită cu totul și cu totul întâmplător.

O zi absolut fabuloasă cu un personaj unic, trecut prin viață, în care am simțit prezența lui Dumnezeu în cele mai frumoase ipostaze.

Un loc blând, care se armoniază plăcut, cu poezia eminesciană (un rai din basme cum numa-n vis se arată...),

adesea altfel sau deloc, un zbor din ram în ram, cu plecăciune și un ciomag, într-o înspăimântătoare liniște și o inundație sălbatică de leurdă.

Orice pădure își are poezia ei. Și poetul de geniul revelației divine, într-o colecție vie, în care poți regăsi refugiate și ascunse locuri marcate, enigmatic, în care viața e atinsă de măreție, frumusețe și putere.

Până n-o străbați, n-o înțelegi. Iar dacă ești norocoasă, îi auzi șoaptele... și respirația, până târziu în noapte, la vecernie, ca o rugăciune pentru durerea ei.

Pășeam cu grijă să n-o rănesc. Era prea obișnuită cu loviturile, cu furtișagurile. Pădurea, în care uneori mă temeam să pătrund, îmi așternea la picioare comoara pe care o căutam... în armonie cu universul, totul adevăr, de dinaintea mea, și după mine.

Acolo unde nu am gândit să fiu, în lumea ei, în pace cu mine însămi, iar printre atâtea clipe delicioase, nu știu de ce, dar parcă am găsit răspunsuri la întrebări pe care nu le-am rostit vreodată... chiar dacă s-au adunat multe.

De-aș fi încă o dată, aș asculta și i-aș urmări fiecare semn, m-aș pierde în gândurile ei, să mă inspire și să-mi ofere o lecție despre supraviețuire.

Pădurea cu o mie de fețe, un elixir dătător de viață, de poezie, de artă vizuală.

Nu cu cine a fost ieri. Ci cu cine este altcineva, astăzi.

 

Eli Gîlcescu

Pădurea cu o mie de leacuri

 ... sau un loc unde nu credeam că voi fi

Eli Gîlcescu

O pădure de leurdă

Eli Gîlcescu

Prea mult pentru un singur om, dar pentru doi

Cum ești?

Ca și cum n-aș mai fi eu. Când te ia pe nepregătite și nu știi de unde ți se trage un diagnostic care te golește de vie, de nu-ți mai găsești locul.

Nu știu cum să-ți spun, dar simțeam cum mă apropii de capăt.

Pentru unii totul e de neînțeles, dar când te clatini, când ești la pământ, când viața e gustată tot mai încet, în înghițituri mici, când te temi și de aerul pe care-l respiri, te speli pe mâini și îți scrii testamentul. Ca și cum timpul nu iartă, sau nu mai are răbdare, sau e prea mult pentru un singur om.

De ce tu?

Știi, cred că ne urmărește pe toți, dar de atins îi atinge numai pe unii. Poate că am fost în locul nepotrivit. Sau eram sigură că mie nu mi se poate întâmpla.

Care a fost prima reacție când ai aflat că ești pozitivă?

M-am rugat. Nicicând nu m-am rugat mai arzător. Dar când ești pe marginea prăpastiei, nesiguranța pune stăpânire pe tine.

Ți-a fost frică?

Aici am aflat lucruri mai puțin obișnuite, oameni care plângeau de sete, alții... de atâta amar și osteneală, ca într-un puzzle neobișnuit în care pozitivii, înrudiți între ei, nu se mai temeau de ziua de mâine, de toamnă, de ploi, nici de prieteniile care uneori sunt pe sfârșite. Frică? Da. Cred că mi-e teamă de ce va urma. și stau și cumpănesc, câte luni, săptămâni, zile vor trece până să mă simt ca înainte. știi, am impresia că povestea asta cu boala nu se termină curând.

Știi ce urmează?

Nu știu ce urmează. O viață nouă? Știu că m-am simțit pe mâini bune, apărată cu răbdare, la fel în fiecare zi. Cred că pentru oricine există o cale. Chiar dacă trece precum clipa, rămân amintirile care să ne lămurească cât de cât asupra propriei vieți.

Un gând?

Părăsind labirintul alb, după cele peste 20 grijanii perfuzate, îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să îi ia sub sfânta sa ocrotire pe cei care m-au îngrijit și m-au salvat, să le dea putere și să îi sprijine în munca lor plină de primejdii, să îi apere de boală.

Eli Gîlcescu

Photo: O familie „pozitivă“ 

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019 (2)

Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.

Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascundea fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/... ale tot mai vulgarelor/ armistiții...“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.

Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.

Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.

De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa... pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran...

Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol... pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019

Un alt înțeles al vieții

Un bobârnac.

Acest supra-eu, făcut din amestecuri al atâtor euri eterogene, care ține de forța și frumusețea expresiei artistice.

O carte, ea însăși o artă, în întregime – nemapomenitul joc, în salturi de emoții bruște și continue – într-o armonie complexă, o sensibilitate rafinată și în multe direcții.

Am putut să respir cu mintea, preocupată de „acele imagini multe dintr-însele bobârnacuri metaforice“, cu șoșoni de extaz parabolic… spre zări epileptice.

Ceea ce scriu se datorează întâmplării unei liniști de vară la moșia Gâlceștilor, sub nucul maiestuos, încercând, cât de cât, poezia din Măiagul Gorjului, forfotind prin gropile/ unui viitor devastat/ de iluzii (urmează)

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „liberi/ să levităm prin golul/ vrutelor și nevrutelor“

Liniști de vară

... într-un loc plin de poezie, 

sub același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă față a acestei lumi. Acolo, un țăran de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu sufletul.

Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor pline cu zări“.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri, autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene psalmice pe care le va colora timpul“.  

Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe. Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.

Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.

Eli Gîlcescu