În Scrada trăia o ghicitoare în
bobi, Florica. În momente grele mulți o căutau.Pe unii i-a
încurajat, pe alții i-a speriat. Nu tăinuia nimic. Nici semn de boală sau de
voinic, nici despărțire de neam, nici de blestem. Vorba ei, „ce-i în gușă, și-n
căpușă“.
Scrădenii aveau obiceiul să arate primului venit
lada de zestre. O țineau în odaia bună. Iar celor apropiați, lucrurile de
înmormântare.
Între ei și cei de dincolo, Crucea lui Cristos.
Obișnuiți cu greul, ca și cum acesta era singurul
ajutor.
Biserica era undeva deasupra ținutului însorit
al Ciupei. Într-acolo și cimitirul, destul de greu să ajungi după
ploi. Carul tras de boi urca anevoie. Se împotmolea în tină.
Se spune că înălțimile au fost făcute pentru a fi
privite de jos, și nu pentru a privi de pe ele, în jos. Atunci se poate prăbuși
sufletul, chiar dacă trupul rămâne pe loc. Numai din vale poți vedea lucruri
mari. De pe culme, toate sunt mici, chiar și cel ce pleacă, din ce în ce mai
mic, pentru că nu și-a rostit ultimul păcat, mai puțin înspăimântător decât
tristețea care i-a luat locul. Pe un asemenea teren alunecos totul se
prăvălește. Până când îl înghițea însăși tăcerea într-un ropot de aplauze,
binemeritat de altfel.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu