De ploaia de vină –
cu colți de fiară
și vijelii cât sufletul
nedeslușit,
înăuntru și peste tot.
Doar un colb
îndrăznește împotrivirea.
Sfâșie.
Până la sânge.
E prea târziu să strig
în amurg.
Prea târziu să ascult
clipa aceea
efemeră și vie,
care a trecut prin mine
fără să oprească
întoarcerile –
din milă, din obicei,
din neputință.
Ce bine le pică vraja ascunsă
în tăcere –
o tăcere străină,
ca și cum n-ar fi fost,
iar ploaia,
cu colții stinși,
să-mi piardă urma.
Eli Gîlcescu
