Poezia, o criniță de pădure

(Un poem dus până la marginea tăcerii)

20 mar. 26

De neascultat. Doar dăruit
în aceeași lumină de constituire
printre arhive...
 
într-o liniște care nu era goală –
era plină de așteptare.

Am simțit-o din plin.

Nu se grăbea.
 
Pentru că acolo nu mai era vorba de vârstă.
Nici de voce.
Nici de apariție.
 
Era legătura care nu se rupe.
Cu Ciulinul și H-ul mare.

Cu ceva din ei
înflorind

înainte și după.
 
Eli Gîlcescu
21 mar. 26

Iluzia că totul e sub control

Doamne, ai grijă de cei care merg.
Și de cei care cred că mai pot conduce.

Și cât de subțire e linia dintre mers și cădere, dintre a fi aici și a nu mai fi.

Nu e doar despre șoferul în sine, ci despre măsura și responsabilitatea fiecăruia.

Sunt oameni care se agață de obișnuință, de putere, de timp – și uită că limitele lor se schimbă, uneori fără să le simtă.
E un contrast dur: viața care continuă, pietonii, mașinile parcate, ordinea cotidiană, versus iluzia că totul e sub control.
Și poate că aici, cumva, se leagă cu poezia:
cum să ne mișcăm printre oameni și timp fără să rănim?
cum să lăsăm o urmă, dar nu o rană...
când
un șofer de 70 de ani a lovit un pieton și cinci mașini parcate...
16 dec. 2025
 
E. G.