Sanctuarul tăcerii

O punte de tăcere,
un sărut în aerul dimineții.

Vioara cântă în surdină,
iar pașii și poveștile
se ating fără cuvinte.
 
Se-ntinde lent,
sfâșiată de tăceri,
izbită lăuntric de gânduri
care atrag alte gânduri, suspiciuni.
 
Fiecare lemn, fiecare floare
ține minte,
iar inimile care se recunosc
zâmbesc în lumina sălbăticită de ploi.
 
Mai puțină milă.
Mai puțini prieteni.
Mai mult timp de tăcut.
 
O bucurie târzie.
 
Eli Gîlcescu

16 Martie 2026

Vioara din urmă

A rămas tăcută ani de zile, 
ascunsă în cutia ei.

Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit.
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.

Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Erau copilăria, concertele, vișinii în floare.
Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat.
 
Iar lecțiile nu se opreau.
Au strâns, într-o respirație
aceeași vibrație –
începutul, veșnicia.
 
Creștea sub degetele mele
o promisiune fără sfârșit...

Nu mai conta timpul.
Se auzea tot mai limpede.
în grădină,
sub vișinii care țineau umbra strânsă,
fără să respire.
 
Așteptându-mă, chiar dacă...
 
(urmează Coda – O provocare. Să tresalte)
Eli Gîlcescu
16,sept.-25