Nucul în sărbători

Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc.

În locul meu

n-a mai așteptat ploaia de vară –
cum o făcea de obicei,
cu frunzele întinse ca niște palme
îndreptate spre cer,
ca și cum ar fi vrut să ne țină
pe toți acolo, strâns,
mai cu suflet decât vara însăși
într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea.

răvășit de îndoieli,
n-avea cum să fie liniștit.

toamna venea prea devreme,
mușcându-l din rădăcini.

uneori,
printre ierburi,
îl simt și acum, cu trupul gol –
ca o prezență uitată de timp.

fără economie de duioșie,
respiră,
adie,
mai cu miez decât orice cuvânt,
fără sprijin, fără cădere.

mulți nu-l recunosc.
nici ploile nu-l aud.

doar eu îi știu drumul.
îl las să vorbească
în locul meu.

Eli Gîlcescu

1 aug.-25 (a 213-a zi a anului)

Zbor în tandem

 

Ar fi vrut să fie o culme

mereu

mai aproape de pădurea lui

(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină)

de foșnetul somnoros – țărână pietrificată

dincolo de zare

să poată uita ce îl încătușase atât

de cenușiu și de trist

iar eu am obosit de zborul lui și

nu știu de ce

nu mă mai satur așteptându-l

 

Eli Gîlcescu

Băiatul cu parapanta

(din clipele mari ale vieţii – rescris în iulie 2025)
 

E gata să urce
între cer și pământ,
cu ochii în zare,
cu senzația zborului,
prinde curaj,
neștiind de sine,
dansează în zbor, pentru o clipă,
doar vântul iute la mânie,
uneori amenințător, îl prinde, îl ridică
mai aproape de nori
 
pământul se face mic,
dar nu dispare.
Rămâne verde și cald, ca un început uitat
în aceeași lume de basm,
fără nicio legătură cu cea în care trăia
 
cu pași neschimbați
și mâna ușor tremurată,
o privire în jur – o secundă incredibilă, palpitantă,
plină de mistere și de umbre furișe,
din atmosfera mistică a copilăriei,
un cod între ele,
nu pentru privire,
ci pentru un gând
pe care nu-l poate rosti

între cer și pământ
cu trupul încordat spre înalt,
cu privirea întinsă
peste coline,
ca și cum zările le-ar putea cuprinde într-o clipă.

Nu fuge.
Nici nu visează cu ochii închiși.

Doar urcă.
Cu vântul în spate,
cu cerul în piept,
cu gestul acela vechi,
făcut mai mult din amintire
decât din frică.

Parapanta îl prinde,
îl ridică,
și pentru câteva secunde,
tăcerea lumii
îl ține în loc,
ca o promisiune fără cuvinte,

sus,
printre fire de vânt
și fâșii de nori,
nu caută zei.

Caută numai
o privire înapoi
fără regret.

Iar când revine,
nu aduce cu el
nici vântul,
nici cerul,
ci tăcerea dintre ele —
o comoară care nu se vede,
dar care rămâne. 

Eli Gîlcescu

Un poem ne(fericit)

Nu dorm. Citesc...
despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni –

un suflet,
fără să-și fi dat voie,
fără să fi știut cât doare să ajungă
la capătul unei născociri
care seamănă prea mult cu viața

vine pe tăcute,
dincolo de poveste,
aprinde – măcar în gând –
o lumânare de veghe pentru speranță

o pun(t)e între două tăceri,
între două suflete
care se recunosc
într-o atingere blândă –
nu-i nevoie de mai mult.

 Eli Gîlcescu

Parcă ar fi ziua aceea de minune

Cu urme de dor pe frunte,

o tăcere largă,

fără pereche,

hrănea cu sudoare

anul întâi de minune

cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară,

într-un joc numai al nostru,

fără pretenția unor congratulări

la vedere

sau la întrecere cu păsările cerului

și rațele pinguin, cu pisoii vioi,

cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji,

când ne adunam cântecele și poveștile lăsate

pe leagănul copilăriei.

 

Cât de mult trebuie să te bucuri,

numai gândindu-mă,

îmi găsesc refugiul în clipele mele,

buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță,

de nori mari, grei,

gata să mă strivească.

 

Încă te văd.

Te aud.

 

Chiar dacă timpul m-a oprit.

Să rătăcesc,

căutându-te în fiecare an de minune.

 

Eli Gîlcescu

15 iulie 2025

Poate că totul nu se sfârșește

A plecat în liniște
un poet adevărat,
cu inima strânsă în versuri
și mâna întinsă cu discreție,
așa cum dăruia:
fără să aștepte nimic înapoi.

Știa să mulțumească
frumos, simplu,
cu o noblețe rară
pe care doar cei care au iubit cuvintele
în tăcere
o mai cunosc.

„Poate că totul se va sfârși” – scria
într-un poem
care ne rămâne ca o fereastră deschisă
spre ceea ce nu se sfârșește niciodată:
aducerea-aminte.

Va fi înmormântat la Cârțișoara,
alături de părinți,
iar pădurile de munte
îi vor ține loc de bibliotecă cerească.

Dumnezeu să-l odihnească în lumină,
printre stelele acelea
care nu se sting niciodată,
pentru că au fost scrise.

Eli Gîlcescu
14 iulie 2025

 

* * *

Există poezii care nu poartă titlu pentru că nu vor să se impună.
Ele doar vin.
Se așază ușor, la marginea unei aduceri-aminte,
cu pași simpli, ca ai unei femei care a știut întotdeauna
să fie acolo fără să deranjeze.

Aceasta este poezia simplității.
Nu se scrie ca să rămână, ci pentru că a rămas deja —
într-o voce caldă, într-un gest firesc,
într-un adevăr rostit fără zgomot.

Poezia simplității nu cere titlu.
Ea se recunoaște dintr-o atingere.

Simplitate cu Ileana Vulpescu

Eli Gîlcescu