De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la
vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”),
intrasem în spiritul muzicii.
Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.
Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție,
ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd.
Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea
lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor.
Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de
vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.
Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în
toată splendoarea ei.
O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până
acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.
O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile,
aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat.
Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.
Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania
copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare.
Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam
în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit,
până ce sunetul ei s-a stins.
A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet
straniu să se-audă.
Nu-l puteam opri. Nici grăbi.
Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi
fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să mă întâmpine.
(Vioara de sub vișini, urmează „Concertul”)
Eli Gîlcescu
