Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat.
Am dat de necazul ochilor,
de durerea pământului,
de largul necuprins de afară,
de prea strâmtul din mine.
Zilele mă
înspăimântă – ca un blestem
s-a îngustat cerul,
porțile s-au zăvorât,
lumina nu mai cade peste grădini.
M-au închis de
jur împrejur.
Cine să-i mustre,
cine să-i judece?
Mai aprigi
decât hienele însetate –
pe ziduri e scris cu sânge:
„Domni de domnii”
și întuneric de neînțeles.
Eli Gîlcescu
(pentru un pui de viață care n-a venit întâmplător)
Era dis-de-dimineață,
când lumina încă își căuta drumul prin frunze.
Am deschis ochii și l-am așezat la piept —
acolo unde timpul încă e moale
și sufletul învață să nu strige.
Grădina
aștepta udă.
Dar inima plângea în tăcere.
Puf — pasagerul fără nume —
a simțit, poate, că venirea lui
fusese deja un miracol complet.
Că nu trebuia să rămână,
ci doar să atingă.
A fost ultima
caldă atingere.
Un rămas-bun fără cuvinte,
cu trup mic, dar prezență întreagă.
Unele daruri nu se cer.
Se opresc la timp în drum.
Sau la sânul cuiva care le recunoaște.
A zburat —
fără aripi,
fără zgomot.
Doar cu tot ce-am înțeles
despre iubire
în câteva dimineți.
Eli Gîlcescu
Și ploaia e de vină –
ûcu colți de fiară
și vijelii cât sufletul
nedeslușit,
înăuntru și peste tot.
Printre ploi,
doar un colb
îndrăznește împotrivirea.
Sfâșie.
Până la sânge.
E prea târziu
să te strig
în amurg.
Prea târziu să ascult
clipa aceea
efemeră și vie
a trecut prin mine
fără să se oprească
Depărtat de
voi,
privesc întoarcerile –
din milă, din obicei,
din neputință:
pomeni de iluzii,
să ne fie pe plac,
să ne mai mire
măcar o dată
Și sub vraja
ascunsă a ploii
pe picătura de apă,
pe gura de aer,
pe sărăcia de cuvânt –
învăț
să nu văd
ce-aș putea păți
mai rău.
Eli Gîlcescu
17.06.2025
O mică lansare dulce, caldă, a deschis drumul altor
întâlniri cu prieteni dragi – atenți, grijulii cu mine și cu muzele mele.
Bucuria revederii, dar și strădania de a le împărtăși
acest nou volum din colecția „O carte în dar”, au cimentat legături sufletești de
odinioară, redeschizând un timp al firescului, al apropierii, al rostirii din
inimă.
Eli Gîlcescu
A fost o vreme când tăcerile ardeau
una lângă alta,
într-o permanentă renaștere
și tot așa,
în fiecare zi,
într-un freamăt ascuns
înainte să știu ce e miracolul,
mi-ai întins mâna, fără să spui nimic.
De atunci, toate cuvintele mele
te caută
Eli Gîlcescu
