Pragul

Și această candoare
mă împiedică să văd
de parcă m-ar trezi
atingerea unei liniști netulburate
 
forțată fiecare fibră,
atinsă de os –
o luptă împotriva atrofierii –
inamicul meu,
liniștit, ba chiar
cu o expresie de mulțumire
în timp
 
o muzică divină
m-a luat de brațe, de mâini, de picioare
într-un haos,
 
fără să știu cât de repede mi-a
dat drumul anul cel vechi,
cum m-a primit cel nou,
cu ochi de mirare, deșteptat
dintr-un somn adânc,
ca un suspin
 
acolo unde ursita mai păstrează
locurile acelea
lovite din străfunduri
 
glasul sângelui –
viorile de sub vișini
 
viață –
prag de lumini,

logica vieții.
 
Eli Gîlcescu
31 dec. 25 – 1 ian. 26

Colindul Apăruților III

Ultimul colind de „iarnă lăuntrică”. 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III 

Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv,
 
pentru-a părea cât mai cast cât mai fără
de vină cât mai prunc dalb ca laptele
ne-nceput
ca-ntr-o poveste spusă de păianjenii ce-au
supraviețuit copilăriei mele
 
În pieptul meu este foarte frig,
simt cum vântul mă bate peste tot,
afară, plouă ca-n ziua cu potop,
 
Ochii adânc îmbrățișați
n-aveau nevoie de pernă s-adoarmă.
De pragul sărutului
cuvintele s-au împiedicat.
Tăcerea le-a înghițit părtașă
ca exploratorul din junglă între triburi stranii de canibali
se poate trăi și dincolo de aceste granițe nu vă fie frică
se poate trăi
 
Cineva ne așterne de moarte,
doar, doar își va ușura povara…
 
unde stă pitită ziua pe care nu vreau să mi-o aduc aminte
niciodată și cu toate astea
îmi străpunge ca un burghiu trezirea din somn dar ziua
marilor revoluții
care m-au proiectat în cufărul cu vechituri
 
Uneori năvălește bezmetic.
Îți spune bună dimineața!
Dar tot ea lasă ceața
peste oasele tale fragile
și‑ți mănâncă dulceața
ultimelor zile
 
mi-au luat cuvintele
şi au împletit din ele biciuri
cu care sunt lovit cu cruzime
de fiecare dată când
flutur din coamă
imitând trecerea vântului
printre firele pline de bătături
 
cuvintele nu trebuie
să se jeneze când exprimă spaima celor
mici, nici când vorbesc despre trufia
celor mari, ele sunt precum tăișul
cuțitului pentru carne; când tac, au
pătruns atât de adânc, încât nici o
ureche nu le mai aude;
 
deși nu mai știu exact care-i diferența acum
adun totul în miza fiecărei dimineți
și risc bucata mea de lume
refăcută din cioburile de ieri și de-altădată
de o parte și alta a sunetelor
 
o altă sălbatică slăbiciune
sub constelația urii,
care nu e a mea
 
ca și cum ar fi fost pe vecie
în lumea care se surpă cu o suflare
și renaște cu alta.
 
dar asta nu e o metaforă.
nu, e doar realitatea simplă:
carne, hârtie, cenușă.
fractali care se sfărâmă
în haosul zilnic.
 
semn că iubirea
s-a așezat pe marginea prăpastiei
pentru a mușca dintr-o sinucidere.
amurgul mă adoarme
cu ochii larg deschiși,
visând
 
mi-am învățat corpul să fugă
nu din frică,
ci din precizie.
să plece exact
când începeau
să creadă
că voi rămâne.
 
nu ca un martir,
nu ca un învingător,
ci ca un om
cu o voce
care nu mai crede că îi va fi ascultată.
 
într-o țară în care
nu a nins niciodată
 
 
Au colindat:
 
Kocsis Francisko, George Nina Elian, Nicolae Florentin Streche, Teo Cabel,
Ion Zubașcu, Gelu Ungureanu, Gela Enea, Nicolae Turtureanu, Vitalie Vovc,
K. F., Paul Țibuleac, Eli Gîlcescu, P. Ț., Gabriel Chiriac, Adela Conciu,
Alina Monica Țurlea, Viorel Savin, Mariana Floarea
 
Colindul Apăruților se oprește aici.

Eli Gîlcescu

Colindul Apăruților II

 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III 

zăpada e pufoasă și albă
ca pâinea din visul celui flămând,
și totuși, în camerele întunecate,
copiii încă se tem
că cineva va deschide ușa.
 
focul care se stinge,
lemnul din care au ars
toate anotimpurile
și urmele păsărilor,
se adună sub o linie violetă,
unde un văl — sau o mantie,
sau doar un rest de lume —
umple aerul cu ghemotoace
de cuvinte uzate.
 
paradisul are uneori agonie,
alteori și un buncăr
poate fi paradis.
 
ca și cum ai fi dormit în mine o noapte întreagă,
cu dinții înfipți în trupul meu;
în bucătărie,
cuțitul de pâine încă păstrează
o dâră de dulceață de cireșe amare.
 
mirosul de struguri copți,
puternic, amețitor,
și, regina mirosurilor,
mirosul cărților — diamant cu mii de fețe —
mă întorc în mine.
 
e ceva surâzător, blând,
întocmai ciripitului de vrăbii
când îmi beau cafeaua
și îndoielile zilei par firești:
umbrele vin,
noi fugim spre locurile însorite,
important e doar să nu ne oprim,
fără filtre, fără ezitări,
fără niciun plan de rezervă.
 
am privit cum se scufundă viitorul
și dragostea nu mai găsește glas
printre plopi,
în toate locurile
în care am învățat
să mă ascund.
 
undeva,
o persoană își atașează în descrieri
sensul unei vieți pierdute.
 
zori sau înserare?
cer trandafiriu, nisip cald,
trupuri adormite pe țărm;
îți înghiți sângele ca pe o anghilă vie
și crezi că te salvează.
 
Domnul se uită agitat la ceasul lui de mână
și-mi spune:
„timpul ți-a prisosit, nu prea mai ai,
dar dacă te grăbești un pic…”
 
un demon sparge pietre dimineața,
pe răcoare;
în glasul toporului
se rup sinapse mucegăite de vreme.
furtuni lingvistice,
aduse de cine știe unde,
sparg acoperișul poemului
ca o grindină.
 
„știu că ați avut intenții bune,
că atât s-a putut.
nu-i dați poetului nimic.”
 
vina e doar a noastră
pentru toate viețile
din care-o să plece,
fără nume.
 
tot ce începe
încurcă
în tăcere.
 
muști din propriul obraz
să nu-ți scapi cuvintele
și poate că pacea întârzie
doar pentru că stă ascunsă
după măslini —
prea aproape
ca s-o putem vedea.
 
Au colindat:
 
George Nina Elian, Adela Șulea, Katia Fodor, Adela Conciu, Alina Monica Țurlea, 
Radu Mârza, Silviu Gongonea, Gabriel Chiriac, Camelia Iuliana Radu, 
Irina Belmega, K. F., Alexandru Petria, Marian Nicolae,  
Alexandru Eusebiu Ciobanu, Vasile Gogea,  Mariana Florea, 
Gela Enea, Eli Gîlcescu, Adrian Grauenfels.    

Colindul Apăruților I

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III

 
cîndva modelam timpul
îl modelam
o materie plastică
supusă mișcărilor libere
 
o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă
 
printre puținele dăți
când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune
și viața la fel
 
între ordinea cuvintelor
din dicționare
și prozaicele legi ale sintaxei
 
Pînă la sfîrșitul săptămînii
noi poeme vor deveni
victime colaterale.
 
Apoi
va fi din nou pace.
 
dincolo de starea de veghe
în care visele și destinele nu se leagă
unde cade lumina confuză –   
sub jegul celor ce
    au atins-o
    (– și tu!).
Închide palma. E seară.
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație
 
iar din spuma acelui început ne-am regăsit
în gesturile simple, aproape uitate.
 
Nu-i plăcea joaca mai degrabă ne toca
cu tot felul de sfaturi și îndemnuri
care intrau pe-o ureche și ieșeau pe alta
suportabile pentru bomboane de mentosan
și sărutul moșmonit pe frunte
dar tot am reținut că viața are două capete
și trebuie să țin strâns de cel apucat deja.
 
Cuvintele cad
unu după altul
fără zgomot
ca frunzele care știu
ritualul toamnei pe de rost.
 
Aștept.
Nu știu ce.
O fisură o adiere
un semn minuscul
cum că lumea n-a renunțat
 
Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv
ploaia ca
un ropot incontinent de aplauze gratuite
sau ca o întrebare: îmi dai voie să locuiesc în trupul vieții mele?
pentru că întâmplările nu aleg pentru că ei
aceia nu pot auzi pentru că ei nu pot
înțelege ei vor doar să ne sape groapa în
propria-ne respirație în propriul sânge
 
fără gând
fără păcat
 
ca un adolescent sedus de propria-i candoare
ca un cerșetor îndrăgostit de darul cu deasupra de măsură
aruncat de un trecător invizibil
calvarul realității este mai puternic decât noi
și iar se strecoară frica
în oase
ni se încredințează
parșivă
ca și cum am avea
nevoie de ea
O istorie neconsemnată
A unui loc răvășit
De schimbări;
Straturi de întâmplări
Ca straturile de pământ,
Cu așchii de lemn ars,
Unelte vechi și arme,
Cu nenumărate cioburi
 
și-atunci am văzut cum pacea se subțiază
sub pașii celor care nu mai aud nimic.
 
Acolo totu-i putred și veșnic desuet,
Părinții și copiii își cheltuie averea,
Se-ngăduie umorul, se practică tăcerea,
Iar vremea se discută chiar și în Parlament.
 
Totuși cu surâsul pe buze
pot să sper
că voi primi niște explicații
de la fereastra dinspre răsărit
 
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
 
de acum încolo,
pulberea cenușie
care se scurge
în clepsidra paginii
goale
 
și-n căderea ei tăcută,
am înțeles că nimic nu se sfârșește cu adevărat.
 
și poate tocmai lucrurile neterminate
ne țin în viață.

Au colindat:

George Nina Elian, Amalia Achard, Adela Șulea, Savu Popa, G. Chiriac, Alina Monica Țurlea, C-tin Pricop, Adela Conciu, Marian Nicolae, Camelia Iuliana Radu, Al. Petria, Eli Gîlcescu, Vasile Gogea, Gela Enea, Mariana Florea, Silviu Gongonea, Radu Mârza 

Conflict mut

Cât de fragilă a devenit memoria când e filtrată doar prin reguli!

Nu revendic un drept – mărturisesc o legătură.

Prietenia nu intră în domeniul public.

Nici moartea nu o face „accesibilă” altora sub formă de etichetă juridică.
Ea rămâne într-un spațiu mai vechi decât legea: memoria vie.
În textele mele, Ileana Vulpescu nu e citată.
Nu e folosită.
Nu e „invocată” ca autoritate.
Ea e prezentă.
Ca un om care a trecut prin mine și a rămas.

Eli Gîlcescu

ILEANA VULPESCU, LA TARGU JIU

Cireșe de iunie

Nu, acesta nu e sfârșitul văzut și nevăzut,
chiar dacă simt că lumea se rupe în două
într-un înainte și
într-un după
 
neputință
până la furie pentru tot,
fără început și
viitor
evadat și exilat,
în timp ce viața trece pe lângă
și o las să treacă —
ceea ce e păcat, fiindcă nu e așa de rea.
 
Aștept să se ridice ceața,
să treacă furtuna,
iar timpul să-mi vindece rănile.
și tot ce a trecut prin mine,
chiar și acum când

între două zboruri ratate
am ajuns – inexplicabil –

mai aproape de sine,
cu poftă de cireșe coapte...
de iunie.
 
Eli Gîlcescu
22 dec. 25

Vocea care mă recunoaște

Vocea pe care o invoc nu e domeniu public. E vocea care mă recunoaște. (E. G.)

Scriam ultimele gânduri despre anul 2025 –

un an pe care îl iert.
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:

„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”

Deodată, o mâncărime în palma dreaptă.
Și în limbă.

Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.

Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.

Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.

Am zâmbit.
Anul acesta m-a învățat multe,
dar nu asta.

Iar 2025 –
pe care îl iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu

21 dec. 2025

ILEANA VULPESCU-MESAJ PENTRU ARTA CONVERSATIEI

Romulus VULPESCU -- VILLON OPERA OMNIA

ILEANA VULPESCU, LA TARGU JIU