Floarea de oțet

 

Eli Gîlcescu

Mă caută un nume

Toamna are totdeauna ceva nou în ea.
Uneori o revăd în mine, ca un detaliu luminos:
o frunză, un pom auriu, un fir de iarbă –
efect fabulos –
o atmosferă de spirit,
de aluzii simbolice,
fără indicii.
 
Iar cel ce a susținut minuțios, ca un ceasornic –
fără anticipări –
atacul elegant,
frazele de politețe
cu tentă de ritual poetic,
clar, accesibil, relaxat
fără să tragă de timp –
 
Cititorul – cel mai căutat –
cu o voce de aur,
limpede, în lumină,
a rostit prima binecuvântare literară.
Ecourile nu m-au părăsit.
 
Străbătut de o ritmicitate intensă, 
ca un murmur
neobișnuit, nostalgic, niciodată același,
Muza – floare de vișin –
a consimțit
legături vechi, de netrecut,
azi, de relevat,
greu de atins.
 
Într-o altă tonalitate,
asupra dialogului interior,
Anonimul –
iubitor de tăcere și reflecție,
într-un „botez” simbolic al numelui,
când a început să mă citească
cu indulgență,
o respirație adâncă
și un strop de umor salvator
au produs miracolul.
 
Uneori, dimineața,
îi văd, sprijiniți într-un gând,
pe marginea unei tăceri.
Poezia-i urmează tăcută,
ca o umbră.
Încă visează lumina.
 
Îmi lasă Bastonul invizibil aproape –
de sprijin,
de zbor.
 
Eli Gîlcescu
15 nov. 25

Evadare temporară

Sau

 
cum și-a găsit adăpost o sută de lei
într-un vis
 
Ca și viața – o tachinare
sau o ironie.

Cum poate să ajute nimicul
o sută de lei?
 
De bine, de rău,
strict la nevoi.

Fiind prinsă într-un vârtej,
gata să-mi perturbe bugetul,
așteptările,
sărăcia lor,
m-am trezit râzând –
poate de mine,
poate de vis.
 
Eli Gîlcescu
7–8 nov. 2025

Când visele, când semnele

Și cel ce râde la urmă nu știe de ce a plâns mai întâi.

(Eli Gîlcescu, parafrazându-l pe Leo Butnaru, Atunci când...).

Semne repezite
 
Mă jucam cu părul meu,
aluneca printre degete, lung și mătăsos.
 
M-au trezit gânduri de nedescris:
o teamă de ceva, o îndoială.
 
Și când nu m-așteptam,
trecând de amiază,
am simțit o cădere în gol, în timp ce
o sfârșeală apucată ca de un vârtej
fără să se oprească.
 
Totul se clătina, întunericul mă inunda
și mă depărta din ce în ce.
N-aveam cui să-i spun.
Nici durerea.
Nici loviturile care mă pocneau neîncetat
Și tot ce zăcuse tainic și mut în mine.
 
Surprinzătoare, lipsa de energie și de aer.
Mă tachina tot mai des.
Chestii mărunte, ar spune I.
E bine că le simți.
 
Dar când vin toate deodată, ca o avalanșă,
greu de tratat cum trebuie.
Și cu ce... mai întâi...
 
Eli Gîlcescu
6–7 nov. 2025

Farmacopeea toamnei

( balsam pentru liniște)

 

Râu de Mori

Măcar o dată în mulți ani

vreau să scutur toamna

să nu-i fie întuneric

nici frig

sub arbori

 

s-o învăț măsura pașilor

strigătul solitar

 

s-o bucur

mai mult decât un soare plăpând

 

să-i spun câte ceva

sau să tac,

când, fără să șovăie,

se aruncă în voia vântului,

jucându-se

 

în semn de tandrețe –

într-un zâmbet,

aprinsă la față,

strălucitoare,

 

periculos de aproape

într-o așteptare mută,

minuni nesperând

după plecarea ei

 

Eli Gîlcescu

5-6 nov. 2025

Râu de liniști

A fost ieri
 
Mai liniștită ca oricând,
în locul necunoscut –
o realitate miraculoasă a tuturor liniștilor lumii,
ascunsă într-un singur loc –
un ostrov de lumină, de umbre...
 
Iar eu țin în pumn liniștea.
Ce bine i-ar sta într-un vers de aer dulce.
Aici, neliniștea nu există,
nici măcar nu s-a tolănit în voie.
 
Până și cuvântul înmărmurește,
se înspăimântă de excesele ei.
 
Râu de Mori –
o altă lume de liniște,
de mirare
și de nostalgie.
 
Eli Gîlcescu
30 oct.2o25

Eli Gîlcescu

Flirt

(sau nimic special)

Mă smulg din priviri
de fiecare dată
când plec.

Știu, ești acolo încă,
ca o hidră cu multe capete,
să mă vezi în ruină.

Ceri prea mult de la mine:
ani, zile,
fără bucurie,
fără sfârșit –
dar plec.

Și zâmbesc.

Eli Gîlcescu