Vasile Gogea, ANAMTEME III Din Delta Memoriei

La Gaudeamus, Vianu Mureșan a vorbit despre  aceste cărți nu doar ca despre o operă, 

ci ca despre o probă de viață. A amintit durerea prin care a trecut Vasile Gogea, 

curajul lui din 2008, când a cerut acces la dosarul de urmărire al Securității. 

Și a făcut un portret rar: 

calități „nealterate de nicio conjunctură, nici politică, nici ideologică, nici culturală… 

și un fler sigur pentru valoare și nonvaloare”.
Pentru mine, doar să fiu în preajma autorului – chiar și online – este un câștig imens. 

Să primesc un semn, un cuvânt, o atenție venită dinspre un astfel de om este mai mult decât o bucurie: este un gest de respect, o formă de recunoaștere care rămâne.
Mă bucur să-l știu aproape, între prietenii mei din C. P. A.

Poate greșesc, poate nu — dar ascultându-l pe Vianu, am regăsit ceva din luciditatea și noblețea fratelui meu mai mare. 

Și o asemănare de spirit.

 

Era unic – un om de stejar, născut la 21 martie.

Și-a croit singur drumul, mușcând cu toți dinții din viața pe care o iubea.
Citea enorm, colecționa cărți și manuscrise vechi, respira cultură.
Îl purta pe Mircea Eliade ca pe un totem interior.

Inteligența și rafinamentul lui erau puse în slujba adevărului –
dar adevărul, atunci, rănea. Uneori, ucidea.
Teza lui de doctorat despre religie a stat peste un deceniu în sertare, respinsă obsesiv.
El însă visa, zi de zi, momentul reabilitării.
Când în sfârșit a susținut-o – în fața unei comisii strâmbe și politizate –
a erupt ca un vulcan.
A dăruit din lava acumulată toată dragostea pentru autorii lui,
îndemnându-ne să-i citim, să-i cinstim.
A fost ziua lui de glorie, ziua în care a fost pe deplin ce era:
nimic în minus, nimic în plus –
el însuși, Iuliu Bud, fratele meu mai mare.

Eli Gîlcescu

9 dec. 2025

Doar amintirile sting în noi zgomotele lumii

Sărbătoresc azi o prietenie de zece ani cu Ozana – de fapt, mult mai veche, mai adâncă. 

Dar anii adevărați nu se mai numără.

Ei cresc ca lumina în locurile rămase aproape.
 

Săptămâna trecută, între două zboruri pierdute, s-a deschis o călătorie care nu putea fi închisă niciodată:
o trecere prin memorie, prin oameni, prin capitala care știe să nu uite.
Băneasa, cu aerul ei domol, nu mai este de mult doar un cartier – este o hartă vie a pașilor mei, a lecțiilor date și primite, a prieteniilor care sting în noi zgomotele lumii.
A fost de-ajuns o atingere – și amintirile au început să curgă spre noi, cu pași de lumină, fără grabă, fără teamă.
Nu le puteam opri. Nu le puteam grăbi. Erau dintr-un zbor interior care nu s-ar fi născut
dacă nu ne-ar fi regăsit.
De la În camera mică, unde lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre, până la Clinica Oculus – locul unde vederea se repară, dar privirea rămâne poveste – drumul spre Ozana este, de fiecare dată, o lecție de claritate.
Iar ea, dincolo de oftalmologie, scrie poate cea mai frumoasă poveste cu cai:
una care respiră, alină, mângâie –
ca o coamă caldă în vântul amintirilor.

Eli Gîlcescu

5 dec. 2025

Poveștile adevărate nu se grăbesc niciodată. Așteaptă

Am așezat între două zboruri pierdute o călătorie care, de fapt, nu putea fi ratată: 

una prin memorie, prin oameni, prin orașul care nu uită.
Băneasa capătă o lumină aparte — nu doar un cartier, ci o hartă a unei vieți întregi: elevi, prieteni, lecții...
Iar întâlnirea cu Adriana și Ozana pare ea însăși un mic intermezzo salvator 

între două dureri, două așteptări, două treceri ratate. 

O pauză caldă, umană, în care lumea s-a reașezat la locul ei pentru câteva clipe.

Eli Gîlcescu

27. nov. 2025

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/la-singular-si-la-plural/povesti-cu-cai-interviu-cu-ozana-moraru-598120.html

De ochii lumii

niște ulii, mereu la pândă,
au furat cutia milei –
 
nimeni nu s-a întrebat
de ce te-au îmbrăcat frumos;
 
mulți
nici nu te cunoșteau,
 
iar Dumnezeu,
care nu mai văzuse atâta lume
trăgând de tine
până nu mai e,
 
a închis ochii
ca să nu-ți vadă
risipirea.

Eli Gîlcescu

Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

sau ce s-ar fi întâmplat
dacă țineai poarta deschisă
 
nu aș fi blestemat nici pământul,
nici ziua,
în așteptarea unui semn de trecere.
 
nu m-ai fi lăsat captivă,
asmuțind încolo și încoace,
cu furie,
un poem zgomotos,
fără să-i chinuiesc și pe alții –
 
o poveste șoptită
nu într-un aeroport,
ci într-o menajerie,
cu grifoni în costume bleumarin,
cu jaguari care își plimbă valizele înainte și înapoi,
cu păsări migratoare
ce își pierd din greșeală zborurile
și se așază, suspinând,
pe scaune reci de metal argintiu.
 
Eu,
ca un animal neîmblânzit,
mușcat din toate părțile,
 
suspendată între vis și realitate,
între pași mici, restricții,
trafic infernal,
 
între pierderi și zile numărate,
simt larma și greutatea lumii
pe umerii mei –
într-o singură zi.
 
dintr-o călătorie fără călătorie,
dintr-un zbor fără zbor,
mai prețioasă și mai scumpă –
până și fuga poate fi fugă nebună,
o sarabandă dureroasă,
o anacruză a destinului.
 
și magia prețurilor,
și strălucirile unui înger fals,
gata să-mi ciupească din buzunare
orice zvâcnet de speranță –
 
și povestea,
care nu e capriciu,
ci strigăt –
un strigăt încăpățânat,
înghesuit
în al treilea bilet de îmbarcare
 
dintr-un loc
unde nimeni nu mi-a remarcat existența
plec
pentru că
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
 
Eli Gîlcescu
30 Nov. 2025

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

Floarea de oțet

 

Eli Gîlcescu

Mă caută un nume

Toamna are totdeauna ceva nou în ea.
Uneori o revăd în mine, ca un detaliu luminos:
o frunză, un pom auriu, un fir de iarbă –
efect fabulos –
o atmosferă de spirit,
de aluzii simbolice,
fără indicii.
 
Iar cel ce a susținut minuțios, ca un ceasornic –
fără anticipări –
atacul elegant,
frazele de politețe
cu tentă de ritual poetic,
clar, accesibil, relaxat
fără să tragă de timp –
 
Cititorul – cel mai căutat –
cu o voce de aur,
limpede, în lumină,
a rostit prima binecuvântare literară.
Ecourile nu m-au părăsit.
 
Străbătut de o ritmicitate intensă, 
ca un murmur
neobișnuit, nostalgic, niciodată același,
Muza – floare de vișin –
a consimțit
legături vechi, de netrecut,
azi, de relevat,
greu de atins.
 
Într-o altă tonalitate,
asupra dialogului interior,
Anonimul –
iubitor de tăcere și reflecție,
într-un „botez” simbolic al numelui,
când a început să mă citească
cu indulgență,
o respirație adâncă
și un strop de umor salvator
au produs miracolul.
 
Uneori, dimineața,
îi văd, sprijiniți într-un gând,
pe marginea unei tăceri.
Poezia-i urmează tăcută,
ca o umbră.
Încă visează lumina.
 
Îmi lasă Bastonul invizibil aproape –
de sprijin,
de zbor.
 
Eli Gîlcescu
15 nov. 25

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/11/24/c-p-a-elisabeta-gilcescu-ma-cauta-un-nume/