Râu de liniști

A fost ieri
 
Mai liniștită ca oricând,
în locul necunoscut –
o realitate miraculoasă a tuturor liniștilor lumii,
ascunsă într-un singur loc –
un ostrov de lumină, de umbre...
 
Iar eu țin în pumn liniștea.
Ce bine i-ar sta într-un vers de aer dulce.
Aici, neliniștea nu există,
nici măcar nu s-a tolănit în voie.
 
Până și cuvântul înmărmurește,
se înspăimântă de excesele ei.
 
Râu de Mori –
o altă lume de liniște,
de mirare
și de nostalgie.
 
Eli Gîlcescu
30 oct.2o25

Eli Gîlcescu

Flirt

(sau nimic special)

Mă smulg din priviri
de fiecare dată
când plec.

Știu, ești acolo încă,
ca o hidră cu multe capete,
să mă vezi în ruină.

Ceri prea mult de la mine:
ani, zile,
fără bucurie,
fără sfârșit –
dar plec.

Și zâmbesc.

Eli Gîlcescu

Nu mai țin socoteala zilelor bune de multă vreme

Nici a sărbătorilor.
Prea multă zarvă în orașul tihnit de odinioară.
 
Nu mai aud glasurile vesele ale copiilor,
oamenii, la porți, urmărindu-i.
Adevărata zarvă se isca din senin —
uneori jucau mingea.
 
Rareori se opreau din joc.
Doar când trecea vreo mașină.
Fără să se teamă și fără să pățească ceva.
Era o înțelegere mută între ei.
 
Apoi, spațiul dintre case s-a micșorat:
ici-colo o vilișoară, un bloc.
S-au înmulțit și mașinile.
Nu se mai fereau de copii.
 
Tot din senin, într-o dimineață, s-a scos piatra cubică.
Fără să facem nimic.
Știind că gurile de canal erau nezidite,
că lucrările erau vechi…
 
Au început lucrările de asfaltare.
Dar și marea orgie –
un dans desfrânat, zgomotos.
 
Eli Gîlcescu
12. oct. 2025

https://audunstrigat.blogspot.com/2025/10/doua-zile-aceeasi-tacere.html?zx=e578d8bcaa67bb9e

Idolatrii

Făcătorii de minuni de rușini
în strigătul clopotelor,
pentru unii, în surdină,
pentru obraze subțiri, din cutia milei

și-o pot îngădui
mai puternic,
endemic,
scabros.
 
Ca țara – un cimitir
în care moartea,
mai împopoțonată ca altele,
mai cosmetizată,
mai îngrădită de case mortuare, 

vile, obeliscuri –
de teamă
și dincolo de dincoace
de dezbinare,
dispute...
de strigoii care opresc ploaia,
aduc grindina...
iau puterea oamenilor...
de bine, de rău.
 
Eli Gîlcescu
11 oct. 2025 (h. 10:10)

În așteptarea florii de oțet

Ce dimineață...
Huruitul și larma asta neîncetată îmi zdruncină nervii.
Poate că va fi ultima zi, ultima noapte pe aici.

N-am încotro. 

Nici timpul nu se odihnește.
Nici eu.

Pot să plec oricând.
Ce mă ține aici?

Să-mi înfrâng pornirea
și să-mi încleștez dinții
pentru a nu le spune pe șleau mai multe.

Nu vreau efecte poetice,

nici cititori, nici public.
Plec fără ele – fără așteptări, iluzii, oameni.

Am puține lucruri de făcut.

Trec pe inteligență artificială:
și mâncarea.
și somnul canonic.
și poezia.

Eli Gîlcescu
9 oct. 2025 

Vioara din urmă. Coda

A intrat și ultima postare, din suita poetică Duminică cu ea (Vioara din urmă și Coda), în Cercul Poeților Apăruți. Îmi pare ca o fântână – o fântână care adună toate vocile, toate tăcerile și toate revenirile.

Nici nu seacă și nici nu poți să-i întorci spatele. Trăiește prin cei care nu scriu doar versuri, ci respiră poezia. Sper că suita „Duminică cu ea” a lăsat acolo un ecou care se va tot auzi – o undă pe luciul ei.

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/10/08/c-p-a-elisabeta-gilcescu-calatorie-in-cinci-parti-3/

Vioara din urmă
 
A rămas tăcută ani de zile, în cutia ei.
Într-o duminică, m-a regăsit.
 
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.

Copilăria, concertele, vișinii în floare.
Tot ce am pierdut și tot ce am salvat.

Sub degete, creștea să se audă mai limpede.
Nu mai conta timpul –
promisiune fără sfârșit.
 
Dintr-o inimă în alta,
în lumina de după cortină,
în tăcerea de după sunet,
rămâneam doar noi.
 
Coda
 
Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.
 
Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis

Eli Gîlcescu

După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)