(Ne)sincronizări

 (sau un cod înainte de ultima zăpadă)

 

O zi diferită –

traume îngropate vieți

ploi viscol un pic prea mult

chiar dacă aceeași haină

atinsă de frigul altei lumi

ținându-mă de mână

după un fior rece pe șira spinării

văd semne de neînțeles

parcă ar prezice sfârșitul

 

o altă lume în locul unde trebuia

să fie ascunsul cald

cântecul păsărilor

 

chiar dacă nimic nu e special

printre lucrurile banale 

chiar și numele meu pe o carte nu înseamnă

că sunt

mai puține văduve negre

mai puțini guguștiuci

știrici

din loc în loc

 

până ajung să nu mai simt nimic

când trebuie să fac ceva

și nu mai știu cum

 

o floare – un suflet

în floare secunda

unduind printre flori

o vale – o floare

 

totul 

 

doar eu am pierdut zborul

de nu mai știu când

 

Elisabeta Gîlcescu

Din volumul Revelații 77 Vremuri reci în curs de apariție

Pe de rost

Le-am învățat, zi de zi, așa că

mi-e ușor să vorbesc despre marile bucurii

 

fără să cerem nimic mai mult

dintr-un motiv sau altul

ne plăcea totul

fără să punem la îndoială

 

cât de greu încep

unde se termină și cu ce vremuri

cine știe

dacă vor mai fi la fel

 

de aceea le-am învățat pe de rost

și când credeam că am dat de o fundătură

s-a deschis un alt drum

și țineam de visul nostru

fără să ne gândim la altceva

 

 

nu l-am lăsat să alunece

departe de tot ce știam

de tot ce simțeam

 

le-am învățat pe de rost,

în felul nostru,

așa cum ne-am priceput,

fără să uităm

(mai în glumă, mai în serios)

un banal drept recuperator

de aici

o întreagă poveste (să nu-i spun proces)

cu bune și rele

(erori, bețe în roate, o întreagă conspirație)

în văzul lumii

 

și Dropia –

povestea de ieri, tristă, îndoliată

o viață pe apucatelea,

fără ură durere 

o altă durere – o scaldă de lacrimi cu lacrimi,

și primăvara se lasă grea și nimeni nu cântă

 

doar Ei, în cel mai de jos loc –

până se strâmtează grădini

ne sugrumă povești

griji

prea aspru amurg

la nimereală

unul după altul

dintr-o carte fără nume

pe care o știau pe de rost –

ochi de ciclop

 

în cădere

 

sufletul nucului trosnind în întuneric

morțile lor neplagiate

Elisabeta Gîlcescu

Revelații 77 Vremuri reci (în curs de apariție) 

Ambivalență

8 Aprilie 2024, Burlington

 A ieșit la lumină pe nepusă masă,

 dis-de-dimineață

 

 ca în toate visele 

 același

 avertisment din ce în ce

 în prima noapte a ultimei luni pline

 de Blagoveștenie

 

 l-am simțit

pe aleile tot mai îngustate

purtându-și auzul

la fel de ascuțit ca cel al elfilor

 

fără oase de pește, dinți de spiriduș,

coadă de iepure...

așa din senin,

mi-a lins încheieturile,

mi-a mușcat inima

 

uitasem de teamă 

 

nu uitase

că pământul la pământ trage,

pădurea la pădure trage

la orice fel de semne

de la pomi, păsări,

anotimpuri

până la locul unde (nu) se cade să stai

cu porțile mereu deschise

nu se întreba cu ce se alege

întâlnindu-te

să te întoarcă pe dos

pe față

doar iubire și îmbujorări de mireasă

într-un zbor de zboruri

zâmbete în spirale –

splendoare albastră...

 

bucuria mea – altă bucurie

 

până îmi dau seama

cum e să fii (ne)ajutorat

pierdut și confuz

puțin... rămân

puțini... rămânem

cu ochii la cer

căutând o altă primăvară

 

Eli Gîlcescu

11 Aprilie 2024, Burlington

A stat prea mult într-un loc

 

Sub albastrul frământat de nori

altfel nu ar fi primăvară

nici eclipsă de soare

nici diferența de fus orar – un fel de amețeală

în dulcele-amiezii

încă o noapte

dimineață

 

oricât de ciudat ar suna

încep iar să visez

 

Eli Gîlcescu

8 Aprilie 2024, Burlington

Eclipsa totală de soare
Photo credit LucIs

Într-un loc fără urmă de vină

Ce loc și-au ales corcodușii

numai în mejdină

acolo unde nimeni nu-i clintea

nici propti

 

cu durere

 

a răsărit un tei

tot în mejdină și-a găsit loc

numai pe partea dinspre noi

 

Oțetarul s-a vrut mai la drum,

surâzând trecătorilor

cu îndrăzneală să crească și să mă bucure

cu frunza ca de palmier

 

N-am scris până acum despre pomii din mejdină

așa cum n-am putut să scriu cum plâng

la lume de nelume

într-un loc fără urmă de vină

dumnezeii din țărână

 

Eli Gîlcescu

(# Revelații 77 Vremuri reci (volum în lucru)

© copyright 2024

Se aud zorile

din ale mele toate zorile

tot mai neajutorate

fără îngerul păzitor de aer

apă

pământ

 

doar impulsuri din ce în ce mai rare

îndeajuns de neajuns

toată grijania mocnind în vene

tot mai buimacă încolo-încoace 

aproape mai îngăduitoare

dinspre dimineți

mai cu inimă –

zori noi – aripă de libelulă

și lumina lunii rătăcind la un loc

printre liniști și pietre

cu ce of o mai țin în loc

fără niciun semn

fără singurul antidot 

un spectacol fără reguli

după voia ei

mă poate îngrozi, liniști

 

ciudat,

nu toți oamenii rămân la fel după

chiar dacă poartă aceeași cruce

 

numai cel ce vede și aude

e pe cale să facă concesii

neștiind cine va pierde

cine va câștiga

când nu voi mai fi

 

Eli Gîlcescu

1 Aprilie 2024, Burlington

Revelații din 7 în 7

Într-o limbă necunoscută

un limbaj al adâncului pământ

și cântecul lui numai eu îl aud

după ramuri

iarăși ger la idele lui martie

șapte zile de gheață

lacrimi

una mai sărată ca cealaltă

rătăcind în câmp de maci

de iasomie

când freamătul de geană

presimte răsărirea

ca o ie înflorită

din cap până în picioare

 

și frig și cald

cum îi vine bine

și tu habar nu ai

încotro

încotro dorul cu tine prin vară

 

încet, tot mai încet,

în voia gândurilor prin iarbă,

prin fântâni și răcori,

oricât de ciudat ar suna,

de acolo să încep să visez

o minune

 

aș da tot

tot ce gândesc și ce simt

așa cum ar fi putut să fie

singura lume a mea

 

izvorând din pământ

dintre flori căutându-te în zori

încordat prin tăceri

mi te-ar da tot înapoi

până când îmi adormi sărutările toate

și ploile vor începe un fel de amor

 

și așa până târziu

acolo

unde nici iarba nu uită

să scalde

între două adieri

o altă primăvară

de nu-i vom da de capăt

 

Eli Gîlcescu

18-20 Martie 2024, Burlington