Pădurea interzisă

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)

Aliterații

Blestem bântuind brutal,
vântul vine, varsă vină
peste pietrele pustiite,
peste grădini goale,
fără glas, fără graniță.
 
Un cântec –
ca o crăpătură în piept –
ecou al unei slăbiciuni
sălbatice,
sub steaua stinsă a urii
(care nu e a mea).
 
Refuzul e singura replică,
ruptă, rostită rar,
în răgazul
unei revelații.
 
Eli Gîlcescu
19 ian. 26

Rezistă

Cine citește 
nu participă la declin, 
chiar dacă trăiește în epoca lui. (EG)

Memoria adevărului

Am început cu examenul scris.
Din prag.
Nici intrare, nici ieșire.
Doar liniștea își căuta locul.
 
Nu aveam unde să ascund
gesturi mici, zile de așteptare,
ochi ce mă cântăreau,
mâini ce decideau
povestea fără sfârșit.

Nu m-au încadrat în plus.
Nu m-au ținut în umbră.
 
Mă pregăteam pentru adevărul punctelor mele.
Știau cine sunt.
 
Eli Gîlcescu
16 ian. 26

Pădurea, o curiozitate fără răspuns

Pădurea simte. 

Alteori, nu.

Trăiește înăbușită 

în rituri incomode 

și tabuuri absurde.
 
Nu e singura 

înconjurată de interdicții,
de un pariu ciudat,
fără franchețe
 
dincolo de un gest banal,
destul să-mi amintesc
dreptatea morală
(nicidecum a tribunalelor),
valoarea timpului 

mereu conectat
la un sistem criptat
 
sub presiunea așteptărilor
din ce în ce mai neeficient,

păstrând schelete în dulap
pe muchie de cuțit.
 
O psalmodie
 
într-o singurătate fără martori,
cu umilă tandrețe 

și dragostea ei 

care nu cere nimic.
 
Eli Gîlcescu
11-12 ian. 26

Există cu-adevărat zăpezile

Seamănă cu tine.
Chiar mai mult. Asfințind în tăceri
până cine știe când
alte zăpezi
mi-ar putea arăta pădurea de stejar
 
de acolo până aici,
în apogeul ei –
gata în orice clipă să mă ia de mână,
să-mi servească de ghid,
 
în robă de creștere,
nu de obstacol –
singurul gest 

de nejudecat,
de iertat.
 
Doar timpul curge altfel,
ca un ritual de supraviețuire.

O ancoră.

Îndeajuns 

să rămân.
 
Eli Gîlcescu
10-11 ian. 26

Tăceri adunate

Am învățat să nu mai întreb
chiar și când greul
distruge ceea ce pretinde că apără
 
greul mai greu decât greul,
de trasat,
forțat să-i lovească
pe cei încovoiați de poveri
 
cu picioarele grele lângă o cruce de zi
și de noapte
greul – stare de alertă,
frica de noi,

greu, ca într-un joc
în stare de veghe –
o mască slobodă de orice reguli
 
un joc „de-a nevăzutul”,
cu un sigiliu.
 
Autoritar. Rece.
Schimbând vieți din pură distracție.
 
Eli Gîlcescu
7 -8 ian. 26

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Tăceri adunate