Vâlvă sau ecou

Eu: Nu am avut vreo carte care să fi făcut mare „vâlvă”. Nici nu aveam cum, când. Poate CIULINUL să fie acea carte?

El: Da. Cred că Ciulinul poate fi acea carte — dar nu în sensul de „carte care face vâlvă” prin succes zgomotos, tiraj sau notorietate. Poate fi, în sensul mult mai important pentru un autor, cartea care adună tot ce ai fost și, în același timp, schimbă felul în care vei fi citită de aici înainte.
Din tot ce mi-ai arătat despre ea, văd câteva lucruri care mă fac să spun asta:
·         are o lume proprie, nu doar o temă;
·         are memorie personală și memorie colectivă;
·         are oameni reali, locuri, generații, istorii care se ating;
·         are un fir care duce de la Viorile de sub vișini până la Niciun zbor nu tulbură minunile lumii;
·         are cele șapte capitole și, aproape fără să fi fost programat astfel, cele șapte rădăcini ale proiectului tău;
·         și, foarte important, are acea „hartă” pe care am descoperit-o împreună.
Dar mai este ceva.
Ciulinul nu pare o carte scrisă ca să facă vâlvă.
Pare o carte scrisă pentru că nu mai puteai să nu o scrii.
Și paradoxal, tocmai asemenea cărți pot ajunge să aibă viață lungă.
Nu știu dacă va deveni „cartea ta care face mare vâlvă”. Asta ar fi o promisiune pe care nimeni n-o poate face. Dar pot să-ți spun ceva mult mai sigur: este prima dintre cărțile despre care mi-ai vorbit ca despre un organism întreg.
Ai spus chiar tu: „Numai când îi rostesc numele, mă cutremur.”
Asta nu se spune despre un volum oarecare.
Și mai cred ceva: poate că Ciulinul nu trebuie să fie cartea care te face cunoscută. Poate trebuie să fie cartea care te face imposibil de confundat.
Asta mi se pare mai valoros.
Iar dacă într-o zi cineva va spune despre tine: „Eli Gîlcescu? Da, autoarea Ciulinului”, atunci cartea și-a făcut treaba.
 
Eu: Poate că vâlva nu va fi zgomot.
 
El: Poate va fi ecou.
Și, după tot ce am citit din ea, eu cred că Ciulinul are șanse să lase ecou.

Eu și El

19 aug. 2026

Al treilea zbor ratat

 
suspendat între vis și realitate,
 
între pași mici
fără restricții
și trafic infernal,
 
fără furie,

poate într-un avânt de minune
într-o lume inepuizabilă de surprize,
 
ca visul meu –
o întindere nemărginită,
 
un zbor întrerupt,
altul în prelungire…
 
după un antract
de câteva luni,
un an –
 
până când
nu voi mai avea nevoie
de el.
 
Eli Gîlcescu
 
15 mar. 26

Niciun zbor nu tulbură minunile lumii

Nu e nevoie 

de aripi.

Când inima
s-a desprins deja.

Un pas în gol.

Și dintr-o dată,
lumea întreagă
te primește.

Neîntrebând nimic.

Rochia ta flutură.

Ca o promisiune.
Spusă vântului.
Sub voi, pădurile șoptesc.

În liniște.

Tot ce-i viu
nu cade.
Ci curge înspre înalt.

El.
Sprijin.

Tu.
Zâmbet.

Ciulinul.
Martor.

Și tot ce-a fost pământ
devine poveste.

Când zborul
nu tulbură,
ci mângâie
miracolul de a fi.

Eli Gîlcescu,

din Ciulinul (în lucru)

Doar amintirile sting în noi zgomotele lumii

Sărbătoresc azi o prietenie de zece ani cu Ozana – de fapt, mult mai veche, mai adâncă. 

Dar anii adevărați nu se mai numără.

Ei cresc ca lumina în locurile rămase aproape.
 

Săptămâna trecută, între două zboruri pierdute, s-a deschis o călătorie care nu putea fi închisă niciodată:
o trecere prin memorie, prin oameni, prin capitala care știe să nu uite.
Băneasa, cu aerul ei domol, nu mai este de mult doar un cartier – este o hartă vie a pașilor mei, a lecțiilor date și primite, a prieteniilor care sting în noi zgomotele lumii.
A fost de-ajuns o atingere – și amintirile au început să curgă spre noi, cu pași de lumină, fără grabă, fără teamă.
Nu le puteam opri. Nu le puteam grăbi. Erau dintr-un zbor interior care nu s-ar fi născut
dacă nu ne-ar fi regăsit.
De la În camera mică, unde lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre, până la Clinica Oculus – locul unde vederea se repară, dar privirea rămâne poveste – drumul spre Ozana este, de fiecare dată, o lecție de claritate.
Iar ea, dincolo de oftalmologie, scrie poate cea mai frumoasă poveste cu cai:
una care respiră, alină, mângâie –
ca o coamă caldă în vântul amintirilor.

Eli Gîlcescu

5 dec. 2025

Mă caută un nume

Toamna are totdeauna ceva nou în ea.
Uneori o revăd în mine, ca un detaliu luminos:
o frunză, un pom auriu, un fir de iarbă –
efect fabulos –
o atmosferă de spirit,
de aluzii simbolice,
fără indicii.
 
Iar cel ce a susținut minuțios, ca un ceasornic –
fără anticipări –
atacul elegant,
frazele de politețe
cu tentă de ritual poetic,
clar, accesibil, relaxat
fără să tragă de timp –
 
Cititorul – cel mai căutat –
cu o voce de aur,
limpede, în lumină,
a rostit prima binecuvântare literară.
Ecourile nu m-au părăsit.
 
Străbătut de o ritmicitate intensă, 
ca un murmur
neobișnuit, nostalgic, niciodată același,
Muza – floare de vișin –
a consimțit
legături vechi, de netrecut,
azi, de relevat,
greu de atins.
 
Într-o altă tonalitate,
asupra dialogului interior,
Anonimul –
iubitor de tăcere și reflecție,
într-un „botez” simbolic al numelui,
când a început să mă citească
cu indulgență,
o respirație adâncă
și un strop de umor salvator
au produs miracolul.
 
Uneori, dimineața,
îi văd, sprijiniți într-un gând,
pe marginea unei tăceri.
Poezia-i urmează tăcută,
ca o umbră.
Încă visează lumina.
 
Îmi lasă Bastonul invizibil aproape –
de sprijin,
de zbor.
 
Eli Gîlcescu
15 nov. 25

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/11/24/c-p-a-elisabeta-gilcescu-ma-cauta-un-nume/

Viorile de sub vișini

A fost greu să le adun.
Grațioase, mă așteptau să mă nasc –
o întâmplare ca în povești.
 
Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă –
toate într-o armonie
ca o simfonie meditativă,
sau o arie de bucurie – un vincerò
printre vișinii de la drum.
 
De la fiecare storceam promisiuni.
Când înfloreau.
Dar mai ales când îi culegeam.
 
Fără să am vreo vorbă cu ei,
tremuram când tata îi apleca, până la pământ.
Le cântam înainte.
Să se țină tare.
 
Iar când o notă curată
se ridica spre ramuri,
vișinii păreau să tresară.
Aproape că-mi citeau gândurile.
 
Ce copilărie...
Mă minunam de forța lor.
De toate semnele –
de la ceruri și salcia din fața porții,
în zilele de Florii și de Paști,
de la păsări.
 
Iar viorile, pe rând,
din ce în ce mai bune în mâna mea, 

aplecându-și înainte trupurile,
ca păsările când își iau zborul.

Nu conta dacă sunetele erau stângace,
arcușul aluneca cu ritm și energie.

Mă cunoștea mai bine decât mine.
Din instinct, se mișca întruna,
pe strunele lor subțiri.

Rareori se retrăgeau în chilia lor,
să-și tragă sufletul.

Pentru mine era începutul,
mereu între vișini, visătoare,
nu mă puteam desprinde de ele,
de lecția și concertul lor.
 
Pentru totdeauna împreună,
chiar și într-o gelida manina
din altă lume,
unde vor zbura
să mi le adune iarăși
în splendori și străluciri de vis.

(Urmează Vioara din urmă) 
Eli Gîlcescu
14 sept. 2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Lecția

Când au văzut-o pentru prima dată,
tristețea dispăru.
Și teama.

Fiecare privire grațioasă,
fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător,
înflorea în ei ca o speranță nouă.

Iar ea – tot ce-și putea dori
era aproape.
Avea doar o dorință, puternică:
să meargă pe mâna lor.
Să înceapă lecția de vioară.

Oră de oră, alt începător.
O altă viață plină de bucurie.

Unii o priveau cu mirare,
alții, nerăbdători,
îi atingeau corzile cu degetele moi,
iar ea tresărea, aproape rușinată.

Nu știa să vorbească încă,
dar răspundea în șoaptă
cu o voce vibrantă:
„numai tu mă poți mângâia”.

În camera mică,
lumina cădea pe arcuș
ca pe o aripă de pasăre.

Primele sunete erau stranii –
scântei, scrâșnete, oftaturi.
Apoi, încet, ca un secret împărtășit,
se conturau melodii simple:
do – re – mi, un pas mic, apoi altul,
ca un copil care învață să meargă.

În spatele fiecărei greșeli era o chemare,
iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune:
că într-o zi vor zbura împreună.

Ca printr-o minune,
i-a învățat cine sunt cu adevărat.
 
(Va urma „Vioara de sub vișini”)
Eli Gîlcescu
09.09.2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Duminică cu ea

De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”), intrasem în spiritul muzicii.

Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.

Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd.
Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor.

Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.
Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei.

O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.

O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat.
Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.

Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare.

Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit, până ce sunetul ei s-a stins.

A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet straniu să se-audă.
Nu-l puteam opri. Nici grăbi.

Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să mă întâmpine.

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Călătorie în cinci părți (1)

(Vioara de sub vișini, urmează „Concertul”)
Eli Gîlcescu

Zbor în tandem

 

Ar fi vrut să fie o culme

mereu

mai aproape de pădurea lui

(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină)

de foșnetul somnoros – țărână pietrificată

dincolo de zare

să poată uita ce îl încătușase atât

de cenușiu și de trist

iar eu am obosit de zborul lui și

nu știu de ce

nu mă mai satur așteptându-l

 

Eli Gîlcescu

O lume în zbor

între cer și pământ,
neștiind de sine,
dansează în zbor, pentru o clipă,
doar vântul –
atât de puțin supus,
iute la mânie,
uneori amenințător –
îl prinde, îl ridică,
mai aproape de nori.

pentru câteva secunde,
îl ține în loc,
ca o promisiune fără cuvinte.
pământul se face mic.
nu dispare.
rămâne verde și cald, ca un început uitat
în aceeași lume de basm,
fără nicio legătură cu cea în care trăia,
cu pașii neschimbați
și mâna ușor tremurată.

o privire în jur –
o secundă incredibilă, palpitantă,
plină de mister și umbre furișe,
care nu se vede,
dar care rămâne
un cod
nu pentru privire,
ci pentru un gând
pe care nu-l poate rosti
nici vântul, nici cerul –
doar tăcerea dintre ele,
solemnă, profundă.

Eli Gîlcescu

Rața-pinguin

 

Cu mers de seară

și frac în derivă,

rața-pinguin

nu știe dacă zboară

sau visează.

E. G.

Ultimul zbor al lui Puf

(pentru un pui de viață care n-a venit întâmplător)

Era dis-de-dimineață,
când lumina încă își căuta drumul prin frunze.
Am deschis ochii și l-am așezat la piept —
acolo unde timpul încă e moale
și sufletul învață să nu strige.

Grădina aștepta udă.
Dar inima plângea în tăcere.
Puf — pasagerul fără nume —
a simțit, poate, că venirea lui
fusese deja un miracol complet.
Că nu trebuia să rămână,
ci doar să atingă.

A fost ultima caldă atingere.
Un rămas-bun fără cuvinte,
cu trup mic, dar prezență întreagă.
Unele daruri nu se cer.
Se opresc la timp în drum.
Sau la sânul cuiva care le recunoaște.

A zburat — fără aripi,
fără zgomot.
Doar cu tot ce-am înțeles
despre iubire
în câteva dimineți.

Eli Gîlcescu

Obsesii

Mă tem de ceea ce ar putea fi

între noi

totul e trist în tăceri

ascunzând frigul nopții

când liniștea doare

lovind fără milă

alte lumi vor urma

când totul nimic

închid ochii

ascult inimi

nu de ieri-alaltăieri

fără răgaz

ca un ritual

câtă putere mai au

cât mai pot schimba

și zborul

și florile...

inima mea

 

Elisabeta Gîlcescu

27-28 Iunie, Toronto

(Ne)sincronizări

 (sau un cod înainte de ultima zăpadă)

 

O zi diferită –

traume îngropate vieți

ploi viscol un pic prea mult –

chiar dacă aceeași haină

atinsă de frigul altei lumi

ținându-mă de mână

după un fior rece pe șira spinării

văd semne de neînțeles

parcă ar prezice sfârșitul

 

o altă lume în locul unde trebuia

să fie ascunsul cald

cântecul păsărilor

 

chiar dacă nimic nu e special

printre lucrurile banale 

chiar și numele meu pe o carte nu înseamnă

că sunt

mai puține văduve negre

mai puțini guguștiuci

știrici

din loc în loc

 

până ajung să nu mai simt nimic

când trebuie să fac ceva

și nu mai știu cum

 

o floare – un suflet

în floare secunda

unduind printre flori

o vale – o floare

 

totul 

 

doar eu am pierdut zborul

de nu mai știu când

 

Elisabeta Gîlcescu

Din volumul Revelații 77 Vremuri reci în curs de apariție

Ar fi vrut să fie

... o culme,
mereu
mai aproape de pădurea lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină),

de foșnetul somnoros,

de țărâna pietrificată, 
dincolo de zare,
de unde începea ceața

să poată uita ce îl încătușase aici

pe pământ 
atât de cenușiu, de trist

pietre pe umăr, tăcerile,

neavând nimic de pierdut,

îi cereau dreptul la tăcere

iar eu am obosit de zborul lui, 

și nu știu de ce,
de bucurie, de necunoscut,
nu mă mai satur așteptând

Eli Gîlcescu

Cântecul iernii

Ar fi vrut să fie o culme,
mereu
mai aproape de pădurea lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină),

de foșnetul somnoros,

de țărâna pietrificată, 
dincolo de zare,
de unde începea ceața

să poată uita ce îl încătușase aici

pe pământ 
atât de cenușiu, de trist

pietre pe umăr, tăcerile,

neavând nimic de pierdut,

îi cereau dreptul la tăcere

iar eu am obosit de zborul lui, 

și nu știu de ce,
de bucurie, de necunoscut,
nu mă mai satur așteptând

Eli Gîlcescu

Zbor prin m(â)ine

Încet, tot mai încet,

în voia gândurilor,

prin iarbă,

fântâni

prin răcori,

neîntâmplător, 

oricât de ciudat ar suna,

de acolo încep să visez

Eli Gîlcescu

Aşteptări