Neomenescul vis

Intrus între tăceri

violator

se-nfruptă nesăţios
din condeie

Eli Gîlcescu

Sensuri

Pe umărul tăcut al singurătății 
timpul își trage răsuflarea (Eli Gîlcescu)

    Era treaz, era viu... Nu mai știa de el. Era secerat de puteri. Ceva il împiedica să se miște. Era țintuit locului. Își pipăia trupul. A ajuns cu mâna la mijloc. Nu-l simțea, nici picioarele nu-l mai ascultau. Încerca cu disperare să iasă spre liman, să-și apere sufletul, în vreme ce se prăbușea strivit de durere. Era conștient. Se căuta pe el, cel de dinainte. Își căuta sensul vieții, privind în sus, căci privind în jos, sub veșmintele încă calde ale hainelor, nu mai regăsea decât formele goale. A început să caute urcând, să-și umple golul, să caute sensul altei trăiri, sensul altei iubiri. A început să îmblânzeasca clipa, s-o câștige de partea lui, să o transforme în eternitate. A început un alt început, de unul singur, fără să cerșească, fără... Iar el, chiar dacă nu a cerut nimic, a simțit că a primit totul, prin glasul fiecărei cărți, printre mâzgăleli, asculta, entuziasmat, sunet nou, produs de vioara lăuntrică. Se îndrepta spre un alt izvor, 
să-și umple formele goale cu „aluat” nou de învingător  (va urma)

Eli Gîlcescu

Sensuri

Timpul repetă

aceleași greșeli,

dar în sens invers...

Eli Gîlcescu

    Și-a strâns toată deznădejdea...

 Își căuta un sens în viață, așa cum îl înțelegea numai el, cât mai aproape de sufletul lui, acolo, unde și-a găzduit o atmosferă intelectuală, acolo unde a strâns filă cu filă, carte lângă carte, poveste după poveste, făcându-le tovarășe cu simplitatea lucrurilor și locurilor reale... Și cu fiecare nouă așezare, cu fiecare provocare, el se simțea mai puternic, așezat statornic, solitar... Doar gândurile îl purtau înspre visări, jumătate imaginare, jumătate adevărate, jumătate lumină, jumătate odihnă... Căci cu timpul avea de luptat, cu el, cel necruțător, dornic să se înfrupte din jumătățile lui... Invidios pe el, parcă mereu nemulțumit, că nu lucrase îndeajuns până la uitarea de sine, că nu-și îndeplinise norma, căci timpul i se strecura printre degete... O neliniște împăcată, o frământare și toate strânse șuvoi se revărsau în fiecare răsărit al dimineții, în clocot, de când se știa de destinul lui, de durerea lui, de nenorocirile lui... Dar și pe ele, le-a găzduit și nu le-ar schimba pentru nimic în lume... Cu cât sporeau acestea, cu atât sporea și dorința de a realiza un lucru minunat, de a se face cunoscut printre oameni, de a se dărui lor... (va urma)

Dimineața

... îmi stăruie o lume

un frig străpuns de nori

iar toamna ce ne scapă

duplicitari

și goi

Eli Gîlcescu

Iar dorul

... m-a risipit

de nu mai știu pe unde

cutreier toamnele din noi

Eli Gîlcescu