Când inima
a început să vorbească de una singură,
dintr-odată,
nu aveam
somn. Eram într-o luptă continuă.
Nici
cărțile nu mă linișteau.
În preajma
lor încercam să respir. Să rămân vie.
Îmi lăsam
sufletul lângă ele. Să-l împace.
Uneori, o ascultam.
Dârdâia din toate încheieturile.
Voiam s-o opresc. Să nu mai
simt nimic.
Ochii mi se umpleau de lacrimi
de teamă.
Să nu cad în haos, căutam ceva
s-o fac suportabilă.
Am început să visez grădina cu
miros de iarba crudă.
De undeva din vale se auzeau
zarzării înflorind
așa deodată
doar pentru mine
ca și cum îmi
făgăduiau o nouă bucurie.
Mă apărau
de frig.
În
neștire.
Apoi,
grădina s-a umplut de ciori.
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu