sâmbătă, 2 februarie 2019

Ce nu poate fi înțeles


Când inima a început să vorbească de una singură,
dintr-odată,
nu aveam somn. Eram într-o luptă continuă.
Nici cărțile nu mă linișteau.
În preajma lor încercam să respir. Să rămân vie.
Îmi lăsam sufletul lângă ele. Să-l împace.
Uneori, o ascultam. Dârdâia din toate încheieturile.
Voiam s-o opresc. Să nu mai simt nimic.
Ochii mi se umpleau de lacrimi de teamă.
Să nu cad în haos, căutam ceva s-o fac suportabilă.
Am început să visez grădina cu miros de iarba crudă. 
De undeva din vale se auzeau zarzării înflorind            
așa deodată
doar pentru mine
ca și cum îmi făgăduiau o nouă bucurie.
Mă apărau de frig.
În neștire.
Apoi, grădina s-a umplut de ciori.

Eli Gîlcescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu