... dacă
voi ridica o cruce de jurământ
peste
lunci și ponoare,
într-un
februarie mic și al dracului – cum spune proverbul.
chiar dacă
arareori trec să văd cum le-ar fi fost
printre
orătănii, așteptând să clocească găinile,
să
înflorească mușcatele,
iar în
mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.
Orânduindu-și
grădinile,
în timp ce
nu se mai gândeau la altceva,
sau poate
așa li se părea când înfloreau cireșii,
când vatra
ardea neîntrerupt,
iar seara,
cu frunțile încrețite adesea,
cu ochii
moleșiți de oboseală,
abia își
vedeau de odrasle.
La oraș,
și-au păstrat obiceiurile
mai ales
cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar
visele și-au găsit sfârșitul
unde se
mai aude încă clopotul
parcă
blestemând clipa
cum într-o
alta, poate,
când nu
mai era nimic de spus,
când nu
mai știau să apere ce le aparținea,
Dumnezeu o
va face în locul lor
după Lege.
Apoi tot
mai întuneric se lăsa.
Tot mai
frig.
Și cu cât
se acopereau, își dezgoleau mai mult durerea,
de nu mai
puteau isprăvi rugăciunea.
În această
lume tot mai străină așteptau vindecarea.
Iar pădurea, ca un ecou,
într-o nepăsare orgolioasă,
între ei și Dumnezeu.
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu