miercuri, 13 februarie 2019

Oare pădurile vor fi mai fericite

... dacă voi ridica o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie mic și al dracului – cum spune proverbul.
chiar dacă arareori trec să văd cum le-ar fi fost
printre orătănii, așteptând să clocească găinile,
să înflorească mușcatele,
iar în mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.

Orânduindu-și grădinile,
în timp ce nu se mai gândeau la altceva,
sau poate așa li se părea când înfloreau cireșii,
când vatra ardea neîntrerupt,
iar seara, cu frunțile încrețite adesea,
cu ochii moleșiți de oboseală,
abia își vedeau de odrasle.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul
unde se mai aude încă clopotul
parcă blestemând clipa
cum într-o alta, poate,
când nu mai era nimic de spus,
când nu mai știau să apere ce le aparținea,
Dumnezeu o va face în locul lor
după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.
Tot mai frig.
Și cu cât se acopereau, își dezgoleau mai mult durerea,
de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

În această lume tot mai străină așteptau vindecarea.
Iar pădurea, ca un ecou,
într-o nepăsare orgolioasă,
între ei și Dumnezeu.


Eli Gîlcescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu