Sub masca derizorie

Uneori nu știu de unde să încep povestea

ca o prevestire, nimic încrezător,

îmi tot spun

că omul nu-și leapădă câinele din bătătură, prea ușor,

nici cuiburile nu cad din copaci, la întâmplare,

nici fluturele cap-de-mort, lângă liliacul de lângă gard.

Fără să fie poveste despre fluturi și câini,

doar senzația că pot exista, fie și unui dezastru,

pe un gazon cu flori exotice, unde coropișnițele și 

păsările cerului huzuresc peste tot.

În dimineața aceasta, totul arată altfel,

dintr-odată, s-a făcut mai frig.

La început, credeam că frigul vine din mine,

din ce în ce mai frig,

cu zăpadă pe Transalpina și vânt tot mai greu de potolit.

Nici ploaia nu știe când să se oprească,

dacă e s-o țină în ritmul ăsta,

din povestea pe care n-am știut s-o încep,

acum, s-o opresc, privind crengile de nuc,

mlădioase și jucăușe, legănate de vânt, fără întrerupere,

de data asta, sub masca derizorie, știind că mă trec fiori,

ori de câte ori îl privesc cum, pentru propria plăcere,

se prostituează, neîmpărțind câștigul cu nimeni.

Curând-curând o să se dea pe brazdă.

Până una-alta, la noapte, are de înfruntat cele trei grade

promise de meteorologi.

Eli Gîlcescu