Încep să mă obișnuiesc cu vremurile
De durere nu mai vorbesc. O simt până în adâncul sufletului.
Prețul ei e, de fiecare dată, o pierdere.
Cea de ieri, chiar dacă are un nume special,
ca un ghimpe s-a năpăstuit asupra mea. Și ce greu
s-o îmblânzesc. Pare o sentință nedreaptă
știindu-l puternic, credeam că va învinge.
Mi-a amintit că viața e scurtă
și că totul e cu putință, chiar și atunci
când rămâi fără cuvinte.
Am devenit mai apropiată de morți decât de vii.
Pe mulți i-am plâns, i-am îngrijit, i-am îngropat.
Pe unii i-am condus pe ultimul drum
în gând
de o vreme, (nu) mai plâng.
Iar de auzit, din ce în ce mai greu.
De aceea, mă simt mai mult dincolo, decât dincoace.
Iar ziua de mâine e tot mai scurtă.
Doar în cea de ieri, o lume eram, ții minte?
Și ce lume adunam!
Elisabeta Gîlcescu
Burlington, 22.03.25
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu