Când plouă,
îmi amintesc grădina plină de aluni,
și nucul, în vacarmul graurilor,
înecat în cețuri –
prea curând...
Tăceri, umbre de zi,
în noaptea de pradă.
N-o să-ți vină să crezi
cum într-o clipă
nimic din ce-a fost odinioară –
ca pretext,
un ornic –
s-a oprit odată cu tine.
Doar eu îl urmez de departe,
plângând.
Firește,
totul e relativ.
Eli Gîlcescu
1.06.2025
În jurul meu. Întuneric.
Bâjbâind.
Cu milă.
Cerul și pământul
Și plânsul meu. Storcit.
De departe.
Eli Gîlcescu
Burlington, 23 apr. 25
Încep să mă obișnuiesc cu vremurile
De durere nu mai vorbesc. O simt până în adâncul sufletului.
Prețul ei e, de fiecare dată, o pierdere.
Cea de ieri, chiar dacă are un nume special,
ca un ghimpe s-a năpăstuit asupra mea. Și ce greu
s-o îmblânzesc. Pare o sentință nedreaptă
știindu-l puternic, credeam că va învinge.
Mi-a amintit că viața e scurtă
și că totul e cu putință, chiar și atunci
când rămâi fără cuvinte.
Pe mulți i-am plâns, i-am îngrijit, i-am îngropat.
Pe unii i-am condus pe ultimul drum
în gând.
De o vreme, nu mai plâng.
Iar de auzit, din ce în ce mai greu.
De aceea, mă simt mai mult dincolo, decât dincoace.
Iar ziua de mâine e tot mai scurtă.
Doar în cea de ieri o lume eram.
Și ce lume adunam!
Elisabeta Gîlcescu
Burlington, 22.03.25
Încep să mă obișnuiesc cu vremurile, dar și cu plecările. De durere nu mai vorbesc. O simt până în adâncul sufletului. Prețul ei e, de fiecare dată, o pierdere.
Cea de ieri, ca un ghimpe s-a năpăstuit asupra mea. Chiar dacă are un nume special, mi-a amintit că viața e scurtă, că totul e cu putință când rămâi fără cuvinte.
Pare o sentință nedreaptă. Știindu-l puternic, credeam că va învinge boala necruțătoare.
Am devenit mai apropiată de morți decât de vii. I-am plâns în gând pe mulți.
De o vreme, nu-i mai plâng. Mă simt mai mult dincolo decât dincoace. Iar ziua de mâine e tot mai scurtă.
Doar în cea de alaltăieri o lume eram.
Și ce
lume adunam!
Odihnește-l, Doamne, în pace!
Eli Gîlcescu
