Aliterații

Blestem bântuind brutal,
vântul vine, varsă vină
peste pietrele pustiite,
peste grădini goale,
fără glas, fără graniță.
 
Un cântec –
ca o crăpătură în piept –
ecou al unei slăbiciuni
sălbatice,
sub steaua stinsă a urii
(care nu e a mea).
 
Refuzul e singura replică,
ruptă, rostită rar,
în răgazul
unei revelații.
 
Eli Gîlcescu
19 ian. 26

Într-o bărcuță albastră

 Băltoacă, bărcuță, bălăceală… și bineînțeles, bucurie

Eli Gîlcescu

Aliterații

 

Există dimineți în care simți că ai tăcut prea mult.
Poezia aceasta s-a născut dintr-o astfel de dimineață.
Am scris „Aliterații” gândindu-mă la ceea ce am pierdut — nu doar un nume, ci un fel de a fi, de a vorbi, de a trăi în profunzime.
Ileana Vulpescu a fost și rămâne pentru mine o constelație a firescului, a rostului, a limbii române ca formă de iubire.
Prea mulți au uitat. Prea puțini au vorbit.
Eu nu vreau să tac.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP

Ileana Vulpescu, 21.05.1932 - 11.05.2021

Aliterații

In memoriam

Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…

Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-am trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.

La naiba cu ele, cine să le țină evidența,
chiar dacă pândesc,
sau s-ar regăsi iar pierzându-ne
după...

o altă sălbatică slăbiciune
sub constelația urii,
care nu e a mea

Eli Gîlcescu

25.05.2025

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Aliterații