În așteptarea florii de oțet

Ce dimineață...
Huruitul și larma asta neîncetată îmi zdruncină nervii.
Poate că va fi ultima zi, ultima noapte pe aici.

N-am încotro. 

Nici timpul nu se odihnește.
Nici eu.

Pot să plec oricând.
Ce mă ține aici?

Să-mi înfrâng pornirea
și să-mi încleștez dinții
pentru a nu le spune pe șleau mai multe.

Nu vreau efecte poetice,

nici cititori, nici public.
Plec fără ele – fără așteptări, iluzii, oameni.

Am puține lucruri de făcut.

Trec pe inteligență artificială:
și mâncarea.
și somnul canonic.
și poezia.

Eli Gîlcescu
9 oct. 2025