În așteptarea florii de oțet

Ce dimineață...
Huruitul și larma asta neîncetată îmi zdruncină nervii.
Poate că va fi ultima zi, ultima noapte pe aici.

N-am încotro. 

Nici timpul nu se odihnește.
Nici eu.

Pot să plec oricând.
Ce mă ține aici?

Să-mi înfrâng pornirea
și să-mi încleștez dinții
pentru a nu le spune pe șleau mai multe.

Nu vreau efecte poetice,

nici cititori, nici public.
Plec fără ele – fără așteptări, iluzii, oameni.

Am puține lucruri de făcut.

Trec pe inteligență artificială:
și mâncarea.
și somnul canonic.
și poezia.

Eli Gîlcescu
9 oct. 2025 

Și nu știu de ce

... în leagănul atât de tăcut

primăvara moare

într-o noapte de neștiut

când cântă cocoșii

dinspre dimineață

și te ia somn dulce

la ora în care stelele

învață strigătul meu

ca și cum toate

lovind cu-ndoieli alte lumi

când dintr-o dată liniștea doare

doare prea mult...

mă cutreieră

același sărut

 

Eli Gîlcescu

VIS DE IARNA

Şi când mă trezesc din visare,

Tot somnul pufos şi pierdut

Mă trage înapoi, în neştire,

Spre acelaşi dor neştiut.

Pierdută-n miresmele blânde,

Ca floarea de colţ din pustiu,

Aştept somnul, fără osânde,

Şi tot ce e mort, să fie viu...

Căci viu, pot spera în iubire,

Tot viu, pot să fiu ce am fost,

Trăgând de ea în neştire;

Nu vreau să răman fără rost...