Un moment cu adevărat special

Poate că a rămas o întrebare fără răspuns 

sau un gând lăsat în suspensie... 

exact cât valorează o carte:

Cât o mărturisire care nu se face ușor. 

Cât un adevăr rostit în miezul zilei. 

Cât o lumină care se naște din întuneric.

Știu că o veți ține la vedere, 

alături de alte cărți de suflet. 

Să ne bucurăm iar împreună. 

Eli Gîlcescu

12 Aug. 25

* * *

Există poezii care nu poartă titlu pentru că nu vor să se impună.
Ele doar vin.
Se așază ușor, la marginea unei aduceri-aminte,
cu pași simpli, ca ai unei femei care a știut întotdeauna
să fie acolo fără să deranjeze.

Aceasta este poezia simplității.
Nu se scrie ca să rămână, ci pentru că a rămas deja —
într-o voce caldă, într-un gest firesc,
într-un adevăr rostit fără zgomot.

Poezia simplității nu cere titlu.
Ea se recunoaște dintr-o atingere.

Simplitate cu Ileana Vulpescu

Eli Gîlcescu

Vremuri disperate

 

Simt când anumite uși se deschid.

Și e bine.

 

Altele se închid în 

paradigme nerealiste  

obscure – clișee

algoritmi și compatibilități.

Și atunci e bine.

 

Și zâmbetul e 

crucial –

poezie pe gustul fiecăruia.

Așa e cel mai bine. 

 

Eli Gîlcescu

9 Iunie 2024, Burlington

Și poezia mea... știe exact unde sunt

 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Cinci poeme din „Revelații 77 Vremuri reci” (volum în lucru)

Niciun eveniment nu este prea banal sau important ca să nu-l amintească dl Liviu Antonesei în Cercul Poeților Apăruți! 

De aceea, o să mă găsiți și pe aici, în zbor de zi-noapte, netulburat, alegând poezia, savurând-o,  vorbind între noi de parcă am fi de față..

Mulțumesc tuturor!

Când nimeni nu mai vrea nimic din mine

Să scap odată de nodul ăsta din piept

mă strânge, mă lasă,

mă mănâncă de vie

 

nu e despre sindromul orezului,

nici despre salmonella 

încrucișată uneori,

nepăsarea e un fel de fațadă,

ca să nu vezi că-mi pasă,

fără să-mi doresc mai mult decât orice

la unsprezece ani, când mă simțeam încă vie,

am pierdut o bucată din mine, apoi încă una...

 

fără să ajung pe vreo listă de așteptare,

doar acolo de acolo altă viață,

altă capcană cu colți de neguri, rânjind printre goluri

o imagine ireală, o poveste iconară ca poemele lui L.

în antract

multe semne de întrebare, multe virgule –

la întâmplare toate

încărunțind înainte de vreme,

fără frica de moarte,

fără să-mi amintesc ce am pierdut,

ce a mai rămas

din mine

 

Eli Gîlcescu

23 Februarie–8 Martie 2024, Toronto

Și de n-ar fi parpalacul celui adormit

Printre harpe îmi acordam mâinile

cu tandrețe

înspre un promontoriu

un val, dându-le ocol,

le-au scos din minți

parcă mă tălmăceau

ca o umbră 

ca o plăcere

ca o suferință

ascultătoare

pentru curioși

azi

dezlegare la poezie

și totul de la un parpalac

Umbra lui, cruce grea

 

Eli Gîlcescu

De ieri

... adorm cu un fir de rozmarin sub pernă

până mă sfârșesc de câte și mai câte

ca tot omul de rând cufundat în prăpastie

fără să știu de ce 

nimic nu mai e ca

altădată       

când providența ne-a adus

la aceeași masă

negreșit avea planuri mari cu  noi

aproape o mângâiere

nicidecum împotrivă

lacrimile acestea

peste fotografii îngălbenite

legitimații de veteran deportat

prea multe

puse într-un plastic

de care mă mir

mă revolt

de tot felul de fake news

țopăieli

care-ncotro

și nu-mi găsesc loc în această nebunie

 

Eli Gîlcescu

(poem contra riscurilor... în lucru)

Și poezia

 

... ca și cum o lumină, 

ca și cum o tăcere.

Nicidecum un gol.

Eli Gîlcescu

Și poezia

... ca îndrăgostirea. 

„Fie vorbește la prima vedere, fie deloc.“

Ca și cum o lumină, 

ca și cum o tăcere.

Nicidecum un gol.

 

Eli Gîlcescu

Pădurea ca leac

... sau un loc unde nu credeam că voi fi,

într-o zi dăruită cu totul și cu totul întâmplător.

O zi absolut fabuloasă cu un personaj unic, trecut prin viață, în care am simțit prezența lui Dumnezeu în cele mai frumoase ipostaze.

Un loc blând, care se armoniază plăcut, cu poezia eminesciană (un rai din basme cum numa-n vis se arată...),

adesea altfel sau deloc, un zbor din ram în ram, cu plecăciune și un ciomag, într-o înspăimântătoare liniște și o inundație sălbatică de leurdă.

Orice pădure își are poezia ei. Și poetul de geniul revelației divine, într-o colecție vie, în care poți regăsi refugiate și ascunse locuri marcate, enigmatic, în care viața e atinsă de măreție, frumusețe și putere.

Până n-o străbați, n-o înțelegi. Iar dacă ești norocoasă, îi auzi șoaptele... și respirația, până târziu în noapte, la vecernie, ca o rugăciune pentru durerea ei.

Pășeam cu grijă să n-o rănesc. Era prea obișnuită cu loviturile, cu furtișagurile. Pădurea, în care uneori mă temeam să pătrund, îmi așternea la picioare comoara pe care o căutam... în armonie cu universul, totul adevăr, de dinaintea mea, și după mine.

Acolo unde nu am gândit să fiu, în lumea ei, în pace cu mine însămi, iar printre atâtea clipe delicioase, nu știu de ce, dar parcă am găsit răspunsuri la întrebări pe care nu le-am rostit vreodată... chiar dacă s-au adunat multe.

De-aș fi încă o dată, aș asculta și i-aș urmări fiecare semn, m-aș pierde în gândurile ei, să mă inspire și să-mi ofere o lecție despre supraviețuire.

Pădurea cu o mie de fețe, un elixir dătător de viață, de poezie, de artă vizuală.

Nu cu cine a fost ieri. Ci cu cine este altcineva, astăzi.

 

Eli Gîlcescu

Astăzi a fost pentru tine

... fiecare clipă adunată într-o clipă

poate

fără vreun semn ceva

bântuit temător nebunesc

dar nu

abia de ieri au albit pădurile

cu palmele înghețate

te loveai de cioturi nevăzute

de copaci doborâți

de furtună

nu se vedea capătul

nici luminiș

pe aproape

totul pierea ca într-o destrămare

aici

acum

fiindcă atât te-a iubit Dumnezeu

te-a pus puțin deoparte

printre miniaturi în ceață

nisip saharian

toate deodată

și poezie

ce altceva ar mai fi

între noi primăvara

tot mai întunecată de frig

de uitare

... o vreme 

Eli Gîlcescu

 

Acasă de Crăciun

E mamă, bunică, prietenă... și iubește poezia.  Mai ales în momente de trisețe, găsește un leac, o încurajare, un răspuns. Pentru că fiecare poem e în căutarea a ceva, în căutarea mirării... Și e fericită. Admiră pe oricine are curajul să scrie ceva, iar zilele trec mai ușor.

Brusc, a dispărut din spațiul virtual.

Am sunat-o.

I-am auzit respirația greoaie. Sufocată de frisoane, dureri de cap și probleme digestive. 

Apoi, intubată, aproape de vămile fricii, insuportabila realitate, dar atât de adevărată, iar eu de tristețe m-am trezit revoltată de situația ei. Poate că îi ghiceam gândurile, fierbințeala... Poate îi lipseau o vorbă, o cafea, un ceai...

Cine ar fi crezut că o ea atât de puternică să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Poate o știa vrednică și cu trebuințe, cu multe „găuri“ pe care nu mai știa cum să le umple. 

A fost o perioadă de pierdere de sine (cum spun poeții), a rămas în urmă cu multe... dar a mers mai departe, mult prea departe, prea mult de mers (să tot fie opt-nouă ani), cu un vis nou care a întărit-o. (va urma)

Eli Gîlcescu

Prima dragoste

Tot mai străin de verde

pământul

cu gust ce mai doare

când vânturi trec peste vetre

sparte de ploi și de mană

doar strigăt de păsări

răstimp de întristare

simfonie de veci într-un strop de țărână

foșnet de frunze

răsunet prelung

din sânul adânc

spre tine cobor

cobor pași fără teamă

și zile nu sunt

câte am avea să ne spunem

 

Eli Gîlcescu

Mi-a făcut „sufletul să tresară de atâtea ori“

Emilia Ivancu

Bucuria de astăzi într-o lecție de și despre Poezie, alături de Aurel Rău și nepotul său de soră, Dinu Flămând. Toate prilejuite de lansarea antologiei de versuri semnate de Poetul Aurel Rău. Cu trei cuvinte, Poetul îndrăznește să creadă că se poate apropia de cer și chiar reușește. Într-un târg de carte unde abia ne mai auzim unii pe alții, într-un vacarm continuu, în momentul lansării, Poezia ne-a ridicat pe toți, ne-a decupat din haos și ne-a reașezat în lumină. O lansare despre Poet și Poezie și o carte, Incifrările, Editura Cartea Românească, așa cum rar, foarte rar, se întâmplă. Și o bucurie a revederii, cu reverență. Prietenii știu de ce. Și un poem decupat azi pentru Doamna Elisabeta Gîlcescu.

Îmi scriu de acasă

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Asta înseamnă că muntele din fața casei

Așezată acolo departe-ntre ape

Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți

Nu se mai face niciodată verde

În urma nopților mici din april

Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)

Încep să cânte în sălcii, după grădini.

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,

Unde a scuturat petalele perilor sălbatici

Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate

Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,

Nu mai înclină în largi amurguri

Lungile trâmbe de fum spre nord.

Asta-nseamnă că verile toate, cari vor veni,

Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,

Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni

Repetând prin ani toate undele curcubeului

Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori

Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –

Nu mai răsar din țărână și din azur,

Sunt mereu albastre și-amestecate.

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Mâinile lui, învățate cu frigul

Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,

Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,

Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Aurel Rău

Liniști de vară

... într-un loc plin de poezie, 

sub același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă față a acestei lumi. Acolo, un țăran de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu sufletul.

Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor pline cu zări“.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri, autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene psalmice pe care le va colora timpul“.  

Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe. Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.

Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.

Eli Gîlcescu

Claude Debussy

Originalitatea lui C. Debussy vine din senzaţia de plutire pe care o lasă muzica sa. Ascultându-i creaţiile, ne simţim transpuşi într-o altă dimensiune a muzicii, cu acorduri poetice şi note ce dau impresia de curgere, iar de multe ori chiar aşa este; în cazul pieselor pentru pian, armoniile mâinii stângi sunt preluate de mâna dreaptă şi viceversa, într-un continuu lanţ de intervale. Preludiile şi nocturnele debussiene respiră lirismul discret, voalat şi emotiv, prin dialogul vântului de apus cu marea jucăuşă, căderea frunzelor moarte, seara înmiresmată de parfumul florilor, picăturile de ploaie ce cad peste grădini, terasa inundată de lună, urmele paşilor în zăpadă, mişcarea domoală a norilor. Muzica începe, acolo, unde cuvântul este neputincios. Muzica există pentru a exprima inefabilul. Clair de lune – coloana sonora a filmului Twilight, şi nu numai.

Eli Gîlcescu

Orice-ar fi

I-aş spune acum, de s-ar putea,

Că încă mai cred în vorba cea grea,

Ce cade mereu peste mine, arzând,

Şi mă lasă apoi, ca-n deşert, plângând.

I-aş spune în grabă, că poate mă duc,

Să-i spun ce-am pe suflet, să strig ca năuc,

Să ştie că dorul e-n mine, ascuns,

De-atâţia fiori ce-n piept m-au străpuns...

Doamne, i-aş spune în zori c-o iubesc,

Nicicând n-am simţit acest chin nebunesc,

Nici nopţile albe nu mă pot vindeca,

Iar stelele plâng, fără a mă judeca.

Că poate greşesc sau poate că ea

Are alt drum şi nu mă mai vrea,

Să pot să-i şoptesc sub pomu-nflorit,

Să-i spun cât de mult am suferit.

Că simt că sfârşitu-i aici, iminent,

Că ea e departe, iar eu sunt prezent,

Să mă rog în genunchi pentru încă o zi,

Ca să-i spun totul, orice-ar fi.

2012-02-15

Eli Gîlcescu

Jocul „de-a joaca“

Un vis de copii       

rătăciţi de amor 

în jocul „de-a joaca“

o dorinţă îşi pun

atunci în Ajun

să mai cadă o stea

Eli Gîlcescu

Minuni

Dacă toate astea fi-vor precum spui,

Dacă floarea-albastră, în plete, mi-o pui,

Dacă-mi cânţi sub plopii, ieri, fără de soţ,

Atunci, fă minunea, astăzi, dacă poţi.

Dacă lin coboară îngerii din cer,

Dacă pot s-adune stelele ce pier,

Dacă-şi lasă  mâna peste fruntea mea,

Atunci, să facă minunea, vreau să fiu o stea.

Să te iubesc ziua, când tu nu mă vezi,

Iar tu, noaptea, să vii să-mi veghezi

Neodihna sorţii şi veşnica povară;

Astăzi, porţi minunea, dulce primăvară!

În tăcerea ierbii vom păşi sfioşi,

Ne-om lua de mână printre pomi pletoşi,

Vom fi împreună până-n asfinţit,

Iar minunea mea va fi harul tău sfinţit.

2012-01-25

Laţul de mătase al iubirii

Păstrează iubirea cea sfântă, duioasă,

Să-ţi cutreiere mintea, că-i fără prihană,

Şi toate ungherele tainice...

Să nu se transforme în una păgână...

Smereşte-te femeie,

C-o să ajungi fată bătrână

Şi printre degete, se scurge

Iubirea nemeritată şi uitată.

Primeşte sărutul şi tot ce-ţi oferă

Iubirea prezentă şi nu cea efemeră,

Lasă-te purtată, pe braţe de flori

Ce-ţi vin la picioare,

Nu râvni prea sus,

Nu fi cu capul în nori,

Fii pământeană

Că peste ani,

Le vrei înapoi,

Le cerşeşti,

Făcând mătănii...

Dar tot o să mori...

2012-01-24