Un loc unde poate să stea

In memoriam

Altarul lor secret –

adăpost prin deportare

 
suficient cât să poarte memoria mai departe

o judecată tăcută care a învins timpul
 

Eli Gîlcescu
23 sept. 2026

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Printre lăudăroșenii (4)

 Un salt dinspre trecut spre viitor

O carte există mult înainte de a fi tipărită. Există în nopți de îndoială, în dimineți de revelație, în pagini rescrise și în poeme abandonate. Dar la un moment dat apare ceva nou: începe să capete chip.
Coperta, ISBN-ul, codul de bare – lucruri aparent tehnice – sunt, de fapt, semnele că manuscrisul trece din lumea intimă a autorului în lumea cititorilor. 

A pornit dintr-o rană, dintr-o nedreptate, dintr-o istorie de familie, din acte vechi și întrebări fără răspuns. Dar pe parcurs s-a transformat. Nu a rămas o carte despre pierdere. A devenit o carte despre memorie, demnitate și continuitate.

CIULINUL a luat ceva din trecut – un act, o pădure, o familie, o nedreptate, o memorie – și l-a dus mai departe... până la cititori care nu au cunoscut niciodată „H-ul mare”, nici oamenii care au semnat acel act din 11 februarie 1938. 

Ei vor recunoaște dragostea pentru ceea ce au primit moștenire; lupta de a păstra ceva ce contează; încăpățânarea de a nu lăsa memoria să fie ștearsă; puterea de a transforma durerea în sens.

Acestea nu îmbătrânesc.

Și poate că „lecția de viață” nu va fi una spusă direct, când cititorul va închide cartea și va rămâne cu o întrebare: Ce păstrez eu? Ce las mai departe? Care este pădurea mea? Care este „H-ul mare” al vieții mele?
Atunci cartea și-a făcut treaba.
 
Eli Gîlcescu

Conflict mut

Cât de fragilă a devenit memoria când e filtrată doar prin reguli!

Nu revendic un drept – mărturisesc o legătură.

Prietenia nu intră în domeniul public.

Nici moartea nu o face „accesibilă” altora sub formă de etichetă juridică.
Ea rămâne într-un spațiu mai vechi decât legea: memoria vie.
În textele mele, Ileana Vulpescu nu e citată.
Nu e folosită.
Nu e „invocată” ca autoritate.
Ea e prezentă.
Ca un om care a trecut prin mine și a rămas.

Eli Gîlcescu

ILEANA VULPESCU, LA TARGU JIU

Proba Nr.1

De Sânziene am purtat crucea

așa ca un impuls

într-o ie albă

(dacă mă pot bizui pe memoria mea

tot de la o floare)

sau o slăbiciune

fie pentru una

fie pentru alta

fie pentru toate la un loc.

 

Eli Gîlcescu