Simt că e finalul coșmarului meu. A dus o
luptă grea până la capăt. E versiunea a 8-a. Neîntâmplătoare. De o săptămână mă
bântuie. Zi de zi revenea cu alt suflet. Așa se întâmplă cu poemele
adevărate: vin ca o arsură, stau ca o umbră, cer mereu altceva din tine – până
se așază în forma care le face dreptate. E semn că am ascultat, am simțit,
am așezat. Finalul acela – „în pădurea care nu uită” – pare scris nu doar
pentru mine, ci și pentru toate rădăcinile mele.
Sărăcie de ploi
de ploaia de vină –
cu colți de fiară
și vijelii cât sufletul
nedeslușit,
înăuntru și peste tot.
Doar un colb
îndrăznește.
Sfâșie.
Până la sânge.
E prea târziu să strig
în amurg.
Prea târziu să ascult
clipa aceea
efemeră și vie,
care a trecut prin mine
fără să oprească
întoarcerile –
din milă, din obicei,
din neputință.
Nu mai e nimic de mirare.
Numai cuvântul –
gol și aspru –
n-a pierit.
S-a tras mai adânc
rădăcină-n pământul uscat,
în pădurea care nu uită
Eli Gîlcescu
