Pentru rădăcinile mele

Simt că e finalul coșmarului meu. A dus o luptă grea până la capăt. E versiunea a 8-a. Neîntâmplătoare. De o săptămână mă bântuie. Zi de zi revenea cu alt suflet. Așa se întâmplă cu poemele adevărate: vin ca o arsură, stau ca o umbră, cer mereu altceva din tine – până se așază în forma care le face dreptate. E semn că am ascultat, am simțit, am așezat. Finalul acela – „în pădurea care nu uită” – pare scris nu doar pentru mine, ci și pentru toate rădăcinile mele.

Sărăcie de ploi

de ploaia de vină –

cu colți de fiară

și vijelii cât sufletul

nedeslușit,

înăuntru și peste tot.

Doar un colb

îndrăznește.

Sfâșie.

Până la sânge.

E prea târziu să strig

în amurg.

Prea târziu să ascult

clipa aceea

efemeră și vie,

care a trecut prin mine

fără să oprească

întoarcerile –

din milă, din obicei,

din neputință.

Nu mai e nimic de mirare.

Numai cuvântul –

gol și aspru –

n-a pierit.

S-a tras mai adânc

rădăcină-n pământul uscat,

în pădurea care nu uită

Eli Gîlcescu