mai 24, 2019

Dumnezeu cu... mila


Uneori trebuie să taci ca să auzi ploaia.
Când nu mai plouă, pământul se umple de mușuroaie de furnici și de cârtițe.
Doar câinii adulmecă o naștere, o moarte.
Încearcă să nu fugă de ce se întâmplă celor buni.

Eli Gîlcescu

5 comentarii:

  1. Daniel Vorona

    Sufletul prietenului Iacob VOICHIȚONIU s-a înălțat spre Cer!
    (trupul s-a întors în țărână)
    Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în liniștea iubirii Sale!

    RăspundețiȘtergere
  2. L-am cunoscut și regret dispariția sa-despre care aflu abia acum-precum și faptul că numele și creațiile nu s-au bucurat îndeajuns de binemeritata prețuire!Dumnezeu să-l ierte!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mulți au scris despre moarte. Ce este?
    Poate „un val lung/ care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă –/și la început e un somn, și pe urmă o uitare –/ și pe urmă timpul își pierde orice înțeles... (M. Ivănescu). Unii spun că odată cu mama moare puțin și fiul, iar moartea nu mai este amenințătoare... (M. Sorescu). De data asta, ai chemat toate muzele în ajutor și ai scris un poem în proză în care ai creat o imagine frumoasă, unind moartea cu viața.
    Amin!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ion Stratan, Cernit de amintire și de ploaie El, cel mai viu și tot mai mult mai mort Cel care moare-n mine nu mai stă, ci pleacă pe un drum ce astfel e precum un veac...
    Pe Anișoara Odeanu a văzut cerul într'o seară
    A închis ochii înspăimântată și nu i-a mai deschis niciodată. Nimeni să n-o plângă. Pașii ei dansează mai ușor decât pașii iezilor albi. Versurile ei nu le-a scris pe cer nici un curcubeu, dar mâine vor ști să le fluiere mierlele toate.
    Poetul Florin Mugur ar fi vrut să inventeze păpădia. S-a pregătit cu febrilitate să devină un poet uitat. Pe mormântul lui o cafea neagră fumegând ca o candela (Păpădia).
    Ilarie Voronca a văzut viața, aceeași, închisă în animal, în plantă. Dacă s-ar întoarce ar putea aduce burdufele pline de șipotele oglindite în verbe și-atâtea învățături în esențialele cuvinte, dar știe că și în cuvintele lui veți azvârli cu pietre (Cuvinte esențiale).

    RăspundețiȘtergere
  5. Ilarie Chendi Totul mirosea a moarte, a nebunie. Foile arse ale teilor abureau deasupra noastră vârtejuri, vântul șuiera parcă blesteme și ciorile treceau cârduri croncănind departe…
    Doi ani de zile, doi ani de nopți…
    Aici s-a măcinat clipă de clipă inteligența minunată a lui Chendi. Era un chin să-l vezi. Se dumica încetul cu încetul mintea asta, se fărâmița fir cu fir, ca un praf de aur care-l duce vântul. Mergeam des la el și-l luam la plimbare pe câmpuri. Știam că nu mai este întoarcere, știam că se duce. Era așa de schimbat… Trist și neajutorat, îmi lua brațul ca un copil… Omul mândru de alaltăieri se făcuse așa de bun, avea o poză umilă, iertătoare… Pierduse cu totul surâsul de ironie fină, strălucirea vie, mefistofelică a profilului frumos desenat. Ne privea cu un zâmbet de blândețe obidită. Era plin de atenție cu prietenii, alegea cuvintele, le mulțumea cu o cuviință exagerată că și-au adus aminte de el. Avea speranțe. Credea că are să se facă bine și va începe o viață nouă. I se părea că suferința asta va trece, că el acum trebuie să ispășească o greșeală, că în definitiv lumea e mai bună decât a crezut el, că poate toți au mai mult talent decât scrie în cărțile lui, că doctorii… da, doctorii sunt savanți care trebuie ascultați, că injecțiile lor au viață și vindecă…
    Credea…

    RăspundețiȘtergere