din ale mele toate zorile
tot mai neajutorate
fără
îngerul păzitor de aer
apă
pământ
doar
impulsuri din ce în ce mai rare
îndeajuns
de neajuns
toată
grijania mocnind în vene
tot
mai buimacă încolo-încoace
aproape
mai
îngăduitoare
dinspre dimineți
mai cu inimă –
zori noi – aripă de libelulă
și lumina lunii rătăcind la un loc
printre
liniști și pietre
cu ce
of o mai țin în loc
fără
niciun semn
fără singurul antidot
un spectacol fără reguli
după voia ei
mă poate îngrozi, liniști
ciudat,
nu toți oamenii rămân la fel după
chiar dacă poartă aceeași cruce
numai
cel ce vede și aude
e pe
cale să facă concesii
neștiind
cine va pierde
cine
va câștiga
când
nu voi mai fi
Eli Gîlcescu
1 Aprilie 2024, Burlington
Dimineață
RăspundețiȘtergereAm ieşit la lumină pe aleile tot mai îngustate.
Doar tăcerea-i aceeaşi,
iar în dosul ei, cearcăne, riduri
și un avertisment,
ca o primejdie,
m-au luat complet pe nepregătite.
De atunci învăț s-o stăpânesc,
fie și în ruină.
Spre liniștea mea,
țin ochii închiși și ascult un poem cât o primăvară
Eli Gîlcescu
1 Aprilie 2019