Să nu îmi ceri să uit

pădurile...  erau mai fericite
dacă ridicam o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie fără milă,

acolo, printre orătănii, mușcatele înfloreau tăcut,
sau poate doar mi se părea,
cum în mustul zăpezii semănau mazăre și ridiche de lună.

Iar seara,
când vatra ardea neîntrerupt,
se luau de mână,
fără să scoată o vorbă,
lăsau sufletul să cadă în blânda umbră a stejarilor,
unde orice glas uitat se naște iar.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile –
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul.
Parcă blestemând clipa,
când nu mai era nimic de spus,
de apărat locul lor,

unde se lăsa tot mai întuneric,
tot mai frig,
și cu cât se acopereau,
durerea li se dezgolea și mai tare,
de nu mai isprăveau rugăciunea.

Eli Gîlcescu

8.06.2025

Tot mai puțini

Încep să mă obișnuiesc cu vremurile, dar și cu plecările. De durere nu mai vorbesc. O simt până în adâncul sufletului. Prețul ei e, de fiecare dată, o pierdere. 

Cea de ieri, ca un ghimpe s-a năpăstuit asupra mea. Chiar dacă are un nume special, mi-a amintit că viața e scurtă, că totul e cu putință când rămâi fără cuvinte.

Pare o sentință nedreaptă. Știindu-l puternic, credeam că va învinge boala necruțătoare.  

Am devenit mai apropiată de morți decât de vii. I-am plâns în gând pe mulți. 

De o vreme, nu-i mai plâng. Mă simt mai mult dincolo decât dincoace. Iar ziua de mâine e tot mai scurtă.

Doar în cea de alaltăieri o lume eram.

Și ce lume adunam!

Odihnește-l, Doamne, în pace!

Eli Gîlcescu