Duminică cu ea

De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”), intrasem în spiritul muzicii.

Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.

Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd.
Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor.

Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.
Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei.

O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.

O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat.
Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.

Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare.

Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit, până ce sunetul ei s-a stins.

A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet straniu să se-audă.
Nu-l puteam opri. Nici grăbi.

Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să mă întâmpine.

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Călătorie în cinci părți (1)

(Vioara de sub vișini, urmează „Concertul”)
Eli Gîlcescu

Case orfane

Un loc deprima(n)t

să vezi

cum se golește...

e și ăsta un spectacol

care mă ironizează

pentru că sunt complicele lui

 

Eli Gîlcescu

Burlington, 21 ian.-23

BUNA, CE FACI?

Pe aici, toamna este minunată. Iarba încă se încăpățânează să fie verde, frunzele copacilor sunt zugrăvite în culori și nuanțe de roșu, maro, galben… După o plimbare, gustând din plin din splendorile acestui sfârșit de anotimp, un regal sublim, extraordinar, straniu, dumnezeiesc, miraculos, privit și trăit la intensitate maximă, într-un nimb de armonie și lumină, cu un rol magnific, complex, oferit de un discipol eminent, Dana Voicu. Nu seamănă cu nimeni, nu pot să-i găsesc correspondent în teatru sau cinematografie – ea este unică, unic și rolul care se constituie în reper pentru toate câte vor urma. Am văzut-o scăldându-se în ruinele unei mari iubiri, clădită în timp, dar prăbuțită, azi. Aș spune, o iubire fără iubit. În preajma ei nu se mai află niciun bărbat care să-i insufle o pasiune din acelea cărora femeile cad pradă. Și atunci, se mânia, se învinovățea, se repezea la fiul ei, la soțul ei, pe toti îi considera vinovați de viața ei fără perspective, de întâmplări, de interes… Nu se putea bizui pe nimic, nici măcar pe hazard, căci sunt și vieți ocolite de hazard. Încet-încet, este prinsă în vârtejul unei pasiuni înălțătoare, înăbușită, puternică și atât de deosebită de pasiunile de până atunci, care se legau și se dezlegau la fel de ușor. Când își vedea bujorii din obraz ofilindu-se, când tânjea după iubire, în dorința de a prelungi ultimele raze ale tinereții, îngrozită de singurătatea căreia i-a căzut pradă, hotărăște să își clădească propriul imperiu de una singură.

O regie perfectă, un regizor unic – Alex Maftei.

Eli Gîlcescu