Acest poet
țăran genial
Cu o
poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să
atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor
pătate de destrăbălare“.
Am privit
împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascundea fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu
putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele
asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de
discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“.
Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu
de imaginat, „printre vânătăile timpului/... ale tot mai vulgarelor/ armistiții...“,
cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/
în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te
oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și
placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului,
„pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor
spermatoizi/ lunatici“.
Bogat om.
Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui,
dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care
deschid infinit de multe porți.
Nu știu în
ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se
răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de
schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una
cutremurătoare.
De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa...
pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat,
în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni
în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg,
șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții,
virgule, stele de catran...
Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din
ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol...
pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii
unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.
Eli Gîlcescu
cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și
cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor
