(sau un poem constrâns)
Uneori trebuie să taci
ca să auzi ploaia.
Când nu mai plouă, pământul se umple de mușuroaie de
furnici și de cârtițe.
Doar câinii adulmecă o naștere, o moarte. Și totul merge
de la sine
și ploaia ascultă când îmi spui ce știi
despre multe și mai multe
totul.
Pe urmă, liniște lungă.
Urmăm noi,
când ploaia ne îmbracă albastru.
Încearcă să nu fugă de ce ni se întâmplă.
Eli Gîlcescu
4.02.2024, Burlingron
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu