Și acea noapte

(12.02.2024, orele 22)

între noi...

alți șaizeci de sfinți

se întrec în ceruri peste tot pe pământ

într-o lume pe care el nu a cunoscut-o

fără lumină

zi-noapte

de care habar n-avea

 

doar tu înțelegi

mai devreme sau mai târziu

ce se întâmplă acum

cel mai bine

și nu vei mai plânge

 

Grădina strălucește

păsările cântă

și viața

orișiunde cu inima ei

și micile bucurii

(și nu e chiar așa rău)

uneori mai puternică decât moartea

rămâne mereu... de iubit.

 

Elisabeta Gîlcescu

1 Iunie 2024, Toronto

Răsfoiala unei zile

(sau un poem constrâns)

 

Uneori trebuie să taci

ca să auzi ploaia.

 

Când nu mai plouă, pământul se umple de mușuroaie de furnici și de cârtițe.

 

Doar câinii adulmecă o naștere, o moarte. Și totul merge de la sine

și ploaia ascultă când îmi spui ce știi

despre multe și mai multe

totul.

 

Pe urmă, liniște lungă.

 

Urmăm noi,

când ploaia ne îmbracă albastru.

Încearcă să nu fugă de ce ni se întâmplă.

Eli Gîlcescu

4.02.2024, Burlingron 

No more let Life divide what Death can join together

„Nu mai lăsați Viața să împartă ceea ce Moartea poate uni.“ (P.B.Shelley)

Ileana Floarea Vulpescu si Mariana Cornoiu, Poiana Narciselor, aprilie 2016

Lumina care nu s-a stins încă

Ce-o fi însemnând moartea?

Tăcere? Liniște?

În fiecare zi. Într-o altfel de poveste.

De care numai Dumnezeu știe. Nu altcineva.

Am aflat de moartea mea și am plâns.

Am simțit că trebuie să plec. Dar unde? 
Oriunde.

Numai să nu mai întâlnesc aceeași privire fugărită

ca de o fantomă. 

Din când în când îmi sunau în urechi cuvintele ei. 

(Știți, v-am plâns! V-am plâns mult!)

Și câte, și mai câte!

Doamne! 
Și o tăcere stranie și greu de suportat se așternu între noi. 

Și frig. Un frig dureros. Umed.

Și așa de întuneric.

Ca și cum aș fi murit acolo.

Eli Gîlcescu