A intrat și ultima postare, din suita poetică Duminică cu ea
(Vioara din urmă și Coda), în Cercul Poeților Apăruți. Îmi pare ca o fântână – o fântână care adună toate vocile, toate tăcerile și toate revenirile.
Nici
nu seacă și nici nu poți să-i întorci spatele. Trăiește prin cei
care nu scriu doar versuri, ci respiră poezia. Sper că suita „Duminică cu ea” a
lăsat acolo un ecou care se va tot auzi – o undă pe luciul ei.
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/10/08/c-p-a-elisabeta-gilcescu-calatorie-in-cinci-parti-3/
Vioara din urmă
A rămas tăcută ani de zile, în cutia ei.
Într-o duminică, m-a regăsit.
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Într-o duminică, m-a regăsit.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Copilăria, concertele, vișinii în floare.
Tot ce am pierdut și tot ce am salvat.
Sub degete, creștea să se audă mai limpede.
Nu mai conta timpul –
promisiune fără sfârșit.
în lumina de după cortină,
în tăcerea de după sunet,
rămâneam doar noi.
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu