octombrie 06, 2025

După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)

Un comentariu:

  1. Simfonie de... voci
    (poezia în canon)

    Ne mor culorile din oameni;
    se frâng, se strâng în toamne,

    se frâng în tonuri delicate,
    în verde pal și fructe coapte.

    Tonurile inspirate
    trezesc în zori fructe răscoapte,

    ce gâdilă plăcut gândul ascuns
    al unei veri toride ce s-a dus!

    Gând ascuns, gând deocheat,
    moțăie desperecheat.

    Desperecheat,
    dar legat,
    din doi în doi,
    la carul cu patru boi,
    ca să nu se prindă
    de cuiul de la grindă!

    Mor culorile din oameni,
    Doamne,
    precum măceșele în crâng,
    plâng, se strâng, se zbat în toamne,
    și, mai înspre iarnă, iar se frâng.

    EG. GT. OM. IP.

    RăspundețiȘtergere