Colindul Apăruților III

Ultimul colind de „iarnă lăuntrică”. 
 
 
Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv,
 
pentru-a părea cât mai cast cât mai fără
de vină cât mai prunc dalb ca laptele
ne-nceput
ca-ntr-o poveste spusă de păianjenii ce-au
supraviețuit copilăriei mele
 
În pieptul meu este foarte frig,
simt cum vântul mă bate peste tot,
afară, plouă ca-n ziua cu potop,
 
Ochii adânc îmbrățișați
n-aveau nevoie de pernă s-adoarmă.
De pragul sărutului
cuvintele s-au împiedicat.
Tăcerea le-a înghițit părtașă
ca exploratorul din junglă între triburi stranii de canibali
se poate trăi și dincolo de aceste granițe nu vă fie frică
se poate trăi
 
Cineva ne așterne de moarte,
doar, doar își va ușura povara…
 
unde stă pitită ziua pe care nu vreau să mi-o aduc aminte
niciodată și cu toate astea
îmi străpunge ca un burghiu trezirea din somn dar ziua
marilor revoluții
care m-au proiectat în cufărul cu vechituri
 
Uneori năvălește bezmetic.
Îți spune bună dimineața!
Dar tot ea lasă ceața
peste oasele tale fragile
și‑ți mănâncă dulceața
ultimelor zile
 
mi-au luat cuvintele
şi au împletit din ele biciuri
cu care sunt lovit cu cruzime
de fiecare dată când
flutur din coamă
imitând trecerea vântului
printre firele pline de bătături
 
cuvintele nu trebuie
să se jeneze când exprimă spaima celor
mici, nici când vorbesc despre trufia
celor mari, ele sunt precum tăișul
cuțitului pentru carne; când tac, au
pătruns atât de adânc, încât nici o
ureche nu le mai aude;
 
deși nu mai știu exact care-i diferența acum
adun totul în miza fiecărei dimineți
și risc bucata mea de lume
refăcută din cioburile de ieri și de-altădată
de o parte și alta a sunetelor
 
o altă sălbatică slăbiciune
sub constelația urii,
care nu e a mea
 
ca și cum ar fi fost pe vecie
în lumea care se surpă cu o suflare
și renaște cu alta.
 
dar asta nu e o metaforă.
nu, e doar realitatea simplă:
carne, hârtie, cenușă.
fractali care se sfărâmă
în haosul zilnic.
 
semn că iubirea
s-a așezat pe marginea prăpastiei
pentru a mușca dintr-o sinucidere.
amurgul mă adoarme
cu ochii larg deschiși,
visând
 
mi-am învățat corpul să fugă
nu din frică,
ci din precizie.
să plece exact
când începeau
să creadă
că voi rămâne.
 
nu ca un martir,
nu ca un învingător,
ci ca un om
cu o voce
care nu mai crede că îi va fi ascultată.
 
într-o țară în care
nu a nins niciodată
 
 
Au colindat:
 
Kocsis Francisko, George Nina Elian, Nicolae Florentin Streche, Teo Cabel,
Ion Zubașcu, Gelu Ungureanu, Gela Enea, Nicolae Turtureanu, Vitalie Vovc,
K. F., Paul Țibuleac, Eli Gîlcescu, P. Ț., Gabriel Chiriac, Adela Conciu,
Alina Monica Țurlea, Viorel Savin, Mariana Floarea
 
Colindul Apăruților se oprește aici.

Eli Gîlcescu