C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I
cîndva modelam timpul
îl modelam
o materie plastică
supusă mișcărilor libere
o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă
printre puținele dăți
când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune
și viața la fel
între ordinea cuvintelor
din dicționare
și prozaicele legi ale sintaxei
Pînă la sfîrșitul săptămînii
noi poeme vor deveni
victime colaterale.
Apoi
va fi din nou pace.
dincolo de starea de veghe
în care visele și destinele nu se leagă
unde cade lumina confuză –
sub jegul celor ce
au atins-o
(– și tu!).
Închide palma. E seară.
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație
iar din spuma acelui început ne-am regăsit
în gesturile simple, aproape uitate.
Nu-i plăcea joaca mai degrabă ne toca
cu tot felul de sfaturi și îndemnuri
care intrau pe-o ureche și ieșeau pe alta
suportabile pentru bomboane de mentosan
și sărutul moșmonit pe frunte
dar tot am reținut că viața are două capete
și trebuie să țin strâns de cel apucat deja.
Cuvintele cad
unu după altul
fără zgomot
ca frunzele care știu
ritualul toamnei pe de rost.
Aștept.
Nu știu ce.
O fisură o adiere
un semn minuscul
cum că lumea n-a renunțat
Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv
ploaia ca
un ropot incontinent de aplauze gratuite
sau ca o întrebare: îmi dai voie să locuiesc în trupul vieții mele?
pentru că întâmplările nu aleg pentru că ei
aceia nu pot auzi pentru că ei nu pot
înțelege ei vor doar să ne sape groapa în
propria-ne respirație în propriul sânge
fără gând
fără păcat
ca un adolescent sedus de propria-i candoare
ca un cerșetor îndrăgostit de darul cu deasupra de măsură
aruncat de un trecător invizibil
calvarul realității este mai puternic decât noi
și iar se strecoară frica
în oase
ni se încredințează
parșivă
ca și cum am avea
nevoie de ea
O istorie neconsemnată
A unui loc răvășit
De schimbări;
Straturi de întâmplări
Ca straturile de pământ,
Cu așchii de lemn ars,
Unelte vechi și arme,
Cu nenumărate cioburi
și-atunci am văzut cum pacea se subțiază
sub pașii celor care nu mai aud nimic.
Acolo totu-i putred și veșnic desuet,
Părinții și copiii își cheltuie averea,
Se-ngăduie umorul, se practică tăcerea,
Iar vremea se discută chiar și în Parlament.
Totuși cu surâsul pe buze
pot să sper
că voi primi niște explicații
de la fereastra dinspre răsărit
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
de acum încolo,
pulberea cenușie
care se scurge
în clepsidra paginii
goale
și-n căderea ei tăcută,
am înțeles că nimic nu se sfârșește cu adevărat.
și poate tocmai lucrurile neterminate
ne țin în viață.
îl modelam
o materie plastică
supusă mișcărilor libere
o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă
printre puținele dăți
când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune
și viața la fel
între ordinea cuvintelor
din dicționare
și prozaicele legi ale sintaxei
Pînă la sfîrșitul săptămînii
noi poeme vor deveni
victime colaterale.
Apoi
va fi din nou pace.
dincolo de starea de veghe
în care visele și destinele nu se leagă
unde cade lumina confuză –
sub jegul celor ce
au atins-o
(– și tu!).
Închide palma. E seară.
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație
iar din spuma acelui început ne-am regăsit
în gesturile simple, aproape uitate.
Nu-i plăcea joaca mai degrabă ne toca
cu tot felul de sfaturi și îndemnuri
care intrau pe-o ureche și ieșeau pe alta
suportabile pentru bomboane de mentosan
și sărutul moșmonit pe frunte
dar tot am reținut că viața are două capete
și trebuie să țin strâns de cel apucat deja.
Cuvintele cad
unu după altul
fără zgomot
ca frunzele care știu
ritualul toamnei pe de rost.
Aștept.
Nu știu ce.
O fisură o adiere
un semn minuscul
cum că lumea n-a renunțat
Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv
ploaia ca
un ropot incontinent de aplauze gratuite
sau ca o întrebare: îmi dai voie să locuiesc în trupul vieții mele?
pentru că întâmplările nu aleg pentru că ei
aceia nu pot auzi pentru că ei nu pot
înțelege ei vor doar să ne sape groapa în
propria-ne respirație în propriul sânge
fără gând
fără păcat
ca un adolescent sedus de propria-i candoare
ca un cerșetor îndrăgostit de darul cu deasupra de măsură
aruncat de un trecător invizibil
calvarul realității este mai puternic decât noi
și iar se strecoară frica
în oase
ni se încredințează
parșivă
ca și cum am avea
nevoie de ea
O istorie neconsemnată
A unui loc răvășit
De schimbări;
Straturi de întâmplări
Ca straturile de pământ,
Cu așchii de lemn ars,
Unelte vechi și arme,
Cu nenumărate cioburi
și-atunci am văzut cum pacea se subțiază
sub pașii celor care nu mai aud nimic.
Acolo totu-i putred și veșnic desuet,
Părinții și copiii își cheltuie averea,
Se-ngăduie umorul, se practică tăcerea,
Iar vremea se discută chiar și în Parlament.
Totuși cu surâsul pe buze
pot să sper
că voi primi niște explicații
de la fereastra dinspre răsărit
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
de acum încolo,
pulberea cenușie
care se scurge
în clepsidra paginii
goale
și-n căderea ei tăcută,
am înțeles că nimic nu se sfârșește cu adevărat.
și poate tocmai lucrurile neterminate
ne țin în viață.
Au colindat:
George Nina Elian, Amalia Achard, Adela Șulea, Savu Popa, G. Chiriac, Alina Monica Țurlea, C-tin Pricop, Adela Conciu, Marian Nicolae, Camelia Iuliana Radu, Al. Petria, Eli Gîlcescu, Vasile Gogea, Gela Enea, Mariana Florea, Silviu Gongonea, Radu Mârza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu