Scriam ultimele gânduri despre anul 2025 –
un an pe care îl iert.
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:
„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”
Deodată, o mâncărime în palma dreaptă.
Și în limbă.
Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.
Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.
Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.
Am zâmbit.
Anul acesta m-a învățat multe,
dar nu asta.
Iar 2025 –
pe care îl iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu