Sophia
Leopold Să ne
jucăm că facem artă!
Când Vianu
Mureșan îți dăruiește o carte, îi simți o parte din sufletul ales, nu doar
de ieri sau din scurta împrejurare de a-l descoperi în locurile lui Brâncuși,
altfel.
Pregătit
să-mi acorde această favoare, neconstrâns, iar eu recunoscătoare pentru clipa
de bine, trecătoare, prin care lumea culorilor și a liniilor, ca un joc al
copilăriei, a adus-o în casa mea.
A fost ca
un început cu „puțină atenție și dispoziție binevoitoare“. Totul părea
cuprins de o vibrație nouă, când a citit Villon. O carte găsită la
tarabagiul din Târgu Jiu. Am vorbit multe despre Villon Opera Omnia și Romulus
Vulpescu, dăruindu-i poetului mai mulți ani decât Dumnezeu. Despre deportații
în Bărăgan și ciulinul care vindecă, iartă, dar nu uită. Despre satul Dropia și pădurile Gâlceștilor, până la povestea Sophiei și
pasiunea întreținută „de jocurile de cuvinte, poezii improvizate în a căror
atmosferă ludică se scălda cu bucurie.
Îmi
reproșez întârzierea. Nu dau vina pe starea mea, pe unele poticneli de zi, de
noapte, neavând la îndemână cuvintele pe care le merită Sophia în jocul „de-a
arta“.
Am pus, așadar, câteva cărți uzate de timp, din
biblioteca mea, lângă această
carte, atât de vie, care nu îngăduie amintirilor să se desprindă de mine. Cele
care mă duc spre copilărie, pitite pe după o ușă întredeschisă. Aveam nevoie de
lumină, de aer, de jocul „de-a arta“. Un joc care trădează mai multe decât
pânda „Sophiei peste umăr, savurându-și de fiecare dată triumful...“.
O văd
desenând peste tot. Visătoare. Cu o sete
subită, copleșitoare, într-o concentrare ferventă, reușind compoziții „în
culorile și cu trăsăturile personajelor simpatice din cărți și filme“, învăluite
de o blândă adiere la fereastră, unde păsărelele ciripesc înainte de a se
cuibări în somn. Sau de glasul mării, binecuvântând fiecare joc al copilăriei,
venerându-i puritatea, la gândul ce ar putea urma – povestea Sophiei Leopold –Mureșan
ca artistă, dar mai ales felul în care a început să facă artă, jucându-se.
„Pentru a
o cunoaște mai bine pe Sophia, trebuie înțeles că îi plac jocurile de cuvinte,
rimele, poezioarele, iar dacă sunt puțin hazlii, le reține mai repede și le tot
repetă.“
„Uneori chiar
jocul culorii devenea temă în sine. Metafore sau indici clari ai unei stări
excepționale.“
Despre
confortul integrării, echilibrul ghidat de instinct, de emoții, curiozități,
precum și generozitatea unui galerist precum Leila, despre pictorii de la care
a început să învețe, despre expozițiile Sophiei, despre primele schițe,
tablouri în acuarelă, despre al treilea părinte despre care se pot spune multe
lucruri minunate, mai puțin că ar fi artist... cât despre jocul „de-a arta“...
dacă l-ai ști... dacă ai vrea să știi... (va urma)
Cu
simpatie și gratitudine pentru distinsul autor, Vianu Mureșan.
Eli
Gîlcescu
